Citește un fragment în avanpremieră din „Mika în viața reală”, de Emiko Jean

Mika în viața reală, de Emiko Jean, este noua apariție editorială Litera, colecția Blue Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

La treizeci și cinci de ani, în viața Mikăi Suzuki domnește haosul. Ultima ei relație s-a încheiat dezastruos. Mika este o permanentă dezamăgire pentru părinții ei japonezi. Și, în plus, tocmai a fost concediată de la ultima ei slujbă măruntă.

Când ajunge însă în acel punct în care totul pare pierdut, primește un telefon de la Penny – fiica ei pe care a dat-o spre adopție cu șaisprezece ani în urmă. Mika își dorește, mai presus de orice, ca Penny să fie mândră de ea, așa că începe să înfrumusețeze detaliile realității ei de zi cu zi. Curând însă, ceea ce părea a fi doar o minciună nevinovată se transformă într-o imagine cu totul falsă asupra propriei vieți, una în care Mika este matură, chibzuită, împlinită atât pe plan profesional, cât și personal.

În cele din urmă, ea va trebui să înfrunte totuși adevărul – cu privire la ea însăși, la familia și la trecutul ei − și să răspundă la întrebarea: „Cine este Mika în viața reală?“ Dar oare va putea să aibă totul – să găsească iubirea, să o recâștige pe fiica ei și să trăiască viața pe care și-a dorit-o dintotdeauna?

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE MĂDĂLINA VOICU

„Dragă Penny,

În ziua în care te‐ai născut, a plouat. Dincolo de zidurile maternității, cerul avea culoarea cenușii lichide, și pe clădire era un panou pe care scria ZILELE DE NAȘTERE SUNT SPECIALITATEA NOASTRĂ. M‐am concentrat asupra lui în timpul travaliului, pe când asistentele și doctorița vociferau în jurul meu. „Încă puțin!“, a exclamat o asistentă.

M‐am cutremurat și am împins, dorindu‐mi să se termine odată. Un urlet mi‐a ieșit din gură. Am împins. Doctorul a tras. Și așa ai apărut tu. Așa. Ai apărut. Tu. Te‐au ridicat în brațe, învăluită într‐un un con de lumină strălucitoare.

A urmat o tăcere îngrozitoare, o clipă agonizantă, pe care am simțit‐o ca pe o eternitate. Ca și cum încercai să te hotărăști cum vrei să‐ți faci intrarea în lume. Într‐un final, ai plâns, atât de tare și de asurzitor, încât până și doctorița a comentat treaba asta. „Iată pe cineva care are deja multe de spus.“ În sinea mea, mă bucuram de furia din glasul tău. Am crezut că era de bun augur pentru tine. Nu aveai să fii redusă la tăcere prea ușor.

Doctorul a tăiat cordonul ombilical, iar eu am întins brațele către tine. Pentru o secundă, am uitat că nu ești a mea, că nu te pot păstra. Te‐a așezat la pieptul meu. M‐am minunat de mânuțele tale minuscule, de părul tău negru, de gura arcuită, de nasul tău semănând cu al unui tăuraș, când ți‐au fremătat nările. Corpul meu avea un scop, și acela erai tu. Preț de o răsuflare, am fost descompusă și recompusă la loc.

A urmat un amestec confuz de cusături, lenjerie de pat curată și mâncat compulsiv. Hana era acolo. Fusese acolo de la început. O asistentă ne aruncase o privire, mie și Hanei, se uitase la fețele noastre de copile de nouăsprezece ani, văzuse cât de înspăimântător de tinere eram și țâțâise dezaprobator. „Copii care fac copii“, a zis ea. Era lesne de înțeles ce voia să spună – fete prostuțe și iresponsabile, genul acela de fete. A văzut‐o pe Hana uitându‐se pe meniul de room service de parcă ar fi fost automatul ei personal de mâncare, a văzut‐o șterpelind farfurioare în formă de rinichi și îndesându‐și tampoane prin buzunare. Dar nu a văzut‐o pe Hana când mă ajuta să fac duș, după ce amețisem încercând să mă ridic. Nu m‐a văzut nici pe mine plângând în baie, mormăind întruna că îmi pare rău, în timp ce Hana mă săpunea pe tot corpul, mă spăla la subraț și, cu mare delicatețe, între picioare. Și nu a văzut‐o pe Hana zâmbind în chip de răspuns, ca și cum ar fi vrut să spună că nu era mare lucru.

Doamna Pearson, agenta responsabilă cu adopția, a ajuns când încă aveam părul ud. A scos niște documente din geantă. Fuseseră deja completate. Nu trebuia decât să semnez. Sunete de clopot răsunau pe coridoarele spitalului. Era un cântec numit „Breath of Life“, care se auzea de fiecare dată când se năștea un copil. În secunda în care m‐am întins după pix, Hana m‐a strâns de mână. „Ești sigură?“, m‐a întrebat.

Nu am putut decât să încuviințez din cap. Și să trag adânc aer în piept. Am dat pagină după pagină și am mâzgălit o semnătură. Am ignorat sunetele pe care le făceai în somn. Am ignorat mirosul de antiseptic din cameră. Mi‐am îndreptat toată atenția către săgeata roz care îmi indica unde trebuie să semnez. Deasupra săgeții, era un avertisment scris cu litere groase. „După renunțare, certificatul de naștere original va fi sigilat, și un nou certificat de naștere va fi emis“ – unul cu numele părinților adoptivi.

Am semnat, extrăgându‐mă astfel din viața ta. Se terminase.
Apoi te‐am ținut pentru ultima dată în brațe. Am desfăcut fașa și ți‐am sărutat fiecare din cele zece degețele, obrăjorii și năsucul. Mi‐am pus palma pe pieptul tău și am apăsat încet. Erai caldă și am simțit că m‐ai marcat pentru totdeauna. „Îmi pare rău“, am șoptit, cerându‐mi iertare pentru ceea ce îmi doream, dar nu puteam avea. Te‐am mai ținut în brațe încă un minut. Apoi ți‐am dat drumul. Am lăsat‐o pe doamna Pearson să te ia de lângă mine.

Nu am putut să mă uit. În schimb, am plecat capul și m‐am agățat de amintirea momentului în care te‐am văzut întâia oară, la ecograf – cu burtica umflată, fluturând din mână, cu cordonul ombilical plutind –, un mic scafandru. Apoi m‐am văzut pe mine ca pe unul dintre acei viței care înoată în cerc, în apă puțin adâncă, și tot încearcă să ajungă la mal, dar eșuează de fiecare dată. Nu voiam ca tu să înoți în zadar. Voiam să găsești o apă mare și să te scufunzi adânc – iar viața ta să fie un drum drept, perfect.

Ușa s‐a închis, și îmi amintesc pașii furiși, sunetul plecării tale de lângă mine. După aceea, camera de spital mi‐a părut atât de goală. Am crezut că o să mor de singurătate. Altcineva urma să te privească cum dormi. Altcineva urma să îți atingă pieptul, ca să vadă dacă respiri. Am plâns, cu atâta disperare, încât Hana s‐a gândit că o să mi se rupă cusăturile.

Asta a fost tot. Toate momentele acelea trăiesc încă în mine. Tu trăiești încă în mine. O jumătate de răsuflare, un sfert din fiecare bătaie a inimii îți aparțin. Cred că așa se întâmplă când ai copii – iau o parte din tine.

În ziua aceea, nu m‐am gândit la viitor. Nu m‐am gândit la familia Calvin, noii tăi părinți, la cât erau de albi. Cine avea să te învețe cum să fii asiatic în America? Nu m‐am gândit la ce aș putea să‐ți spun dacă ai veni la mine și m‐ai întreba: „De ce, cine ești, cine sunt?“ Am visat, bineînțeles, că poate aveam să fac parte cândva din viața ta, dar în același mod în care cineva își pune o dorință către stele sau cumpără bilete la loto. Nu am crezut niciodată că se va întâmpla cu adevărat. Și nu am crezut niciodată că ne vom întoarce în același spital – tu, la șaisprezece ani, eu, la treizeci și cinci – și că, de data asta, tu vei fi în pat, iar eu îți voi cere iertare din nou.

Iartă‐mă, Penny. Am greșit. Te‐am rănit.
Nu pot să promit că nu te voi mai răni niciodată. Adevărul e că nu pot să‐ți promit mare lucru. Și totuși, totuși. Puținul pe care îl am e al tău. Indiferent de ce se va întâmpla. Dacă mă vei ierta sau nu. Vreau să știi că voi fi mereu lângă tine. Ca orice părinte, voi fi aici, așteptându‐mi copilul să vină acasă.

Mika”

CE SPUN CRITICII DESPRE MIKA ÎN VIAȚA REALĂ

„Lectura acestui roman, deopotrivă amuzant şi înduioşător, este o adevărată bucurie.“ Holly Miller

„Tandră și profundă, această carte m-a făcut să râd, să plâng și să aplaud.“ Lauren Kate

„O pură încântare.“ Rochelle Weinstein

DESPRE EMIKO JEAN

Emiko Jean este autoare publicată în 15 țări. Când Emiko nu scrie, citește. Majoritatea prietenilor săi sunt imaginari. Înainte de a deveni scriitoare, a fost entomolog, producător de lumânări, florist și, cel mai recent, profesor. Locuiește la Washington cu soțul și copiii. Iubește ploaia. Cititorii o pot găsi pe emikojean.com sau pe Instagram la @emikojeanbooks.