Citește un fragment în avanpremieră din „Sora lună. Povestea lui Tiggy” de Lucinda Riley

Sora lună. Povestea lui Tiggy, a cincea carte din seria Cele șapte surori, a apărut la Editura Litera în colecția „Blue Moon”.

În acest volum o regăsim pe Tiggy D’Aplièse, care, mânată de instinct, se mută în Scoția, într-o zonă izolată și sălbatică. Acolo își găsește slujba perfectă, de îngrijitoare pentru animalele de pe întinsa moșie Kinnaird, care îi aparține lui Charlie Kinnaird, un personaj furtunos și enigmatic.

Felul în care își vede viitorul se schimbă, însă, brusc, atunci când Chilly, un țigan bătrân care locuiește la moșie de ani buni, îi spune lui Tiggy că ea are un al șaselea simț, pe care îl moștenește de la străbunii ei, iar o veche proorocire îl arată pe el ca fiind cel care o va duce acasă în Spania, la Granada.

Citește și: Dosar de autor: Lucinda Riley, autoarea celebrei serii „Cele șapte surori”, apărută la Editura Litera

La umbra minunatului palat Alhambra, Tiggy își descoperă legătura cu faimoasa comunitate a gitanilor din Sacromonte, care au fost siliți să-și părăsească locuințele în timpul războiului civil și La Candela, cea mai grozavă dansatoare de flamenco a vremurilor ei.

Din munții Scoției până în Spania, din America de Sud până la New York, Tiggy urmărește firul trecutului ei exotic, dar complex. Iar sub atenta îndrumare a unei vrăjitoare gitane își descoperă talentul de vindecătoare. Soarta însă nu și-a spus ultimul cuvânt, iar Tiggy trebuie să decidă dacă rămâne cu familia pe care abia a regăsit-o sau se întoarce la Kinnaird și la Charlie.

Citește și: O carte pe zi: Seria „Cele șapte surori” de Lucinda Riley

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere din limba engleză realizată de Gabriela Ghircoiaș

– N-o să uit niciodată locul în care mă aflam și ceea ce făceam în momentul în care mi-a ajuns la urechi vestea morții tatei.

– Și eu îmi amintesc unde eram când am aflat.

Privirea pătrunzătoare a lui Charlie Kinnaird s-a oprit asupra mea.

– Și? Unde erai?

– La sanctuarul de animale sălbatice al lui Margaret, unde strângeam balega cu lopata. Tare aș fi vrut să fi fost un post mai bun, dar nu a fost. Nu-i nimic, zău! Deși…

Am înghițit în sec, întrebându-mă cum naiba ajunsese conversația asta – sau, mai degrabă, interviul – la subiectul morții lui Pa Salt. În momentul acela mă aflam într-o cantină aglomerată de spital, față în față cu doctorul Charlie Kinnaird. Încă din momentul în care intrase, observasem că prezența lui atrăgea atenția. Nu doar pentru că era uluitor de chipeș și cu un fizic zvelt și elegant. Purta un costum cenușiu, croit pe măsura lui, și avea părul ondulat, de un castaniu-închis. Pur și simplu, omul avea un aer firesc de autoritate. Trecuse pe lângă câțiva membri ai personalului medical, care stăteau în apropiere la o cafea și aceștia ridicaseră privirile ca să-l salute respectuos. Când ajunsese la mine și întinsese mâna ca să facem cunoștință, întreg corpul mi-a fost străbătut de un mic șoc electric. Stătea în fața mea și eu mă uitam la degetele lui lungi, care se jucau neîncetat cu pagerul. Se vedea de la o poștă că e foarte stresat.

– Deși ce, domnișoară D’Aplièse? m-a încurajat Charlie, pronunțând „r“-ul cu un ușor accent scoțian.

Mi-am dat seama că, în mod evident, nu avea de gând să mă lase să rătăcesc în deriva gândurilor.

– Ăăă… nu sunt sigură că Pa Salt a murit. Adică, sigur, este mort, pentru că nu mai este, dar nu cred că și-a înscenat moartea sau ceva de genul ăsta – doar știa câtă durere le-ar pricinui fetelor lui –, pentru că îl simt mereu în preajmă.

– Dacă te ajută cu ceva, cred că reacția este perfect normală, a răspuns Charlie. O sumedenie de rude îndoliate cu care vorbesc spun că simt în preajma lor prezența celor dragi după moartea acestora.

– Normal, am spus, simțindu-mă ușor luată de sus, cu toate că nu trebuia să uit că vorbesc cu un medic, un om care zi de zi are de-a face cu moartea și cu cei dragi, rămași în urmă.

– Ciudat, zău așa! a suspinat, ridicând pagerul de pe masa de melamină și jucându-se cu el. După cum spuneam, și tata a murit recent și mă bântuie ceea ce pot descrie ca viziuni de coșmar, cu el ridicându-se din mormânt!

– Așadar, nu erați apropiați?

– Nu. O fi fost el tatăl meu biologic, dar acolo a început și s-a sfârșit relația noastră. Nu aveam nimic în comun. Tu, evident, ai fost apropiată de tatăl tău.

– Da, cu toate că, în mod ironic, eu și surorile mele am fost toate adoptate de el când eram bebeluși, așa că, biologic vorbind, nu există nici o legătură. Dar l-am iubit nespus. Pe bune, era uimitor.

Charlie a zâmbit.

– Păi, atunci asta dovedește, fără doar și poate, că biologia nu joacă un rol major în felul în care ne înțelegem cu părinții noștri. Este pură loterie, nu?

– De fapt, nu prea cred, am spus, hotărând că nu puteam fi decât eu însămi, chiar și la un interviu pentru slujbă. Cred că suntem dați unii altora dintr-un motiv, indiferent că suntem rude de sânge sau nu.

– Adică totul este predestinat?

A ridicat cinic din sprâncene.

– Da, dar știu că majoritatea oamenilor nu ar fi de acord.

– Mi-e teamă că nici eu. Fiind chirurg cardiolog, trebuie să mă ocup zilnic de inimă, pe care o asemuim toți cu emoțiile și cu sufletul. Din păcate, am fost silit s-o privesc ca pe o gâlmă de mușchi – și încă unul adesea prost funcțional. Am fost educat să privesc lumea pur științific.

– Cred că este loc de spiritualitate în știință, am protestat. Și eu am avut parte de o educație științifică riguroasă, dar sunt atâtea lucruri pe care știința nu le poate explica încă.

– Ai dreptate, dar… Charlie s-a uitat la ceas. Se pare că am deviat complet de la discuție și trebuie să ajung la clinică în cincisprezece minute. Așa că îmi cer scuze că trebuie să mă întorc la afaceri, dar ce ți-a povestit Margaret despre moșia Kinnaird?

– Că are peste patruzeci de mii de acri de sălbăticie și că sunteți în căutarea unei persoane care se pricepe la animale indigene, care ar putea-o coloniza, în special la pisici sălbatice.

– Da. Acum, că a murit tata, voi moșteni moșia Kinnaird. În ultimii ani, tata o folosea ca teren de joacă personal: vânătoare, trageri la țintă, pescuit și secarea distileriilor locale, fără să se gândească nici o clipă la ecologia terenului. Sincer să fiu, nu este doar vina lui – în ultimul secol, tatăl lui și numeroși bărbați dintre rudele noastre înaintea lui s-au mulțumit să facă bani pe seama tăietorilor de lemne pentru construcția de vapoare. Au stat și s-au uitat cum erau secerate vastele păduri caledoniene de pini. Pe vremea aia, atât îi ducea capul, dar acum, când ne-am luminat, noi știm mai bine. Sunt conștient că nu mai putem să dăm cu totul timpul înapoi, mai ales cât oi trăi eu, dar sunt dornic să încep măcar. Am cel mai bun administrator de moșie din Scoția, care să conducă proiectul de reîmpădurire. Am aranjat și cabana de vânătoare în care locuia tata, ca s-o închiriem clienților care își doresc să plătească pentru o gură de aer curat scoțian și pentru partide de vânătoare organizate.

– Aha! am spus, încercând să-mi suprim un fior.

– Evident, nu ești de acord cu sacrificarea animalelor neproductive?

– Nu, nu sunt de acord cu uciderea nici unui animal nevinovat, dar înțeleg motivul pentru care trebuie să se întâmple, am adăugat repede.

În fond, mi-am spus, candidam pentru un loc de muncă pe o moșie scoțiană, unde sacrificarea căprioarelor nu era numai o procedură standard, ci și legală.

– Cu experiența ta, sigur știi că întreg echilibrul natural din Scoția a fost distrus de oameni. Nu există prădători naturali, cum ar fi lupii sau urșii, rămași să țină populația cerbilor sub control. În zilele noastre, sarcina asta a rămas pe mâna noastră. Cel puțin o putem duce la îndeplinire cât se poate de uman posibil.

– Știu, deși trebuie să fiu cât se poate de sinceră și să-ți spun că n-o să fiu niciodată în stare să particip la împușcarea lor. Sunt obișnuită să protejez animalele, nu să le omor.

– Îți înțeleg punctul de vedere. Am aruncat o privire peste CV-ul tău și este impresionant. Pe lângă o diplomă magna cum laude în zoologie, te-ai specializat în conservare?

– Da, latura tehnică a diplomei mele – anatomie, biologie, genetică, tipuri de comportament al animalelor indigene și așa mai departe – e neprețuită. O vreme am lucrat în departamentul de cercetare la grădina zoologică din Servion, dar mi-am dat seama curând după aceea că mă interesa mai mult să ajut animalele practic, în loc să le studiez doar de la distanță și să le analizez ADN-ul la microscop. Față în față, mă înțeleg… firesc cu ele și, chiar dacă nu am pregătire de veterinar, se pare că mă pricep să le vindec atunci când sunt bolnave.

Am ridicat din umeri, jenată că mă lăudam singură.

Citește și: VIDEO. Lucinda Riley anunță un nou volum din seria „Cele șapte surori”

CE SPUN CRITICII DESPRE SORA LUNĂ. POVESTEA LUI TIGGY

Tensiunea, descrierile superbe și multele fire ale acțiunii captează atenția cititorului încă de la început. Tușele de realism magic și de cultură muzicală întregesc imaginea peisajelor mirifice și detaliilor istorice. (Historical Novel Society)

De aceeași autoare: