Toamna se numără recomandările de carte. De la cititor la cititor (II)

Scriitori, critici literari, redactori, bloggeri și vloggeri de carte, dar, mai mult decât atât, cititori, îți fac cele mai bune recomandări de lectură pentru această toamnă.

Iată câteva recomandări de lectură:

Mara Coman, jurnalist, îți recomandă volumul O viață măruntă de Hanya Yanagihara

Înainte să citesc O viață măruntă, romanul superb scris de Hanya Yanagihara, vorbisem cu câțiva prieteni apropiați despre el. Mi-au spus să fiu pregătită, că e o carte care mă poate afecta dacă nu sunt într-o pasă foarte bună. Din cauza asta am ocolit-o o vreme, de teamă să nu-mi dea vreo stare proastă. Aș vrea să te rog să nu faci ca mine: O viață măruntă e o capodoperă; nu merită să amâni s-o citești. Deși povestea nu e veselă, e foarte bine scrisă și va rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o.

Când am început s-o citesc, așteptam cu nerăbdare să aflu ce e atât de senzațional la cartea asta de au recomandat-o atâția oameni. Ei bine, nerăbdarea nu ajută. Povestea se dezvăluie încet, gradat, și se construiește treptat, pe măsură ce intri și înaintezi în viața celor patru prieteni care trăiesc în New York. Apoi, romanul se concentrează mai mult pe unul dintre cei patru și, vei vedea, o să treci prin momente în care nu vei putea să lași cartea din mână. Și prin altele în care chiar o vei lăsa din mână – ca să poți să respiri.

O viață măruntă vorbește despre durere, despre prietenie, despre trădare și despre iubire. Toate sunt duse la superlativ: durere greu de suportat, uneori, chiar și pentru cititor; prietenie sinceră, adevărată; trădare violentă; și o iubire imensă, sinceră și dezinteresată. O iubire care m-a marcat, pentru că n-am știut că așa ceva există. Sau poate că nu există decât în ficțiune.

Citește și: Marius Constantinescu despre Hanya Yanagihara: „Parfumul tare al suferinței”

Pe Mara Coman o puteți citi și pe blogul personal, maracoman.ro.

Irina Ilie, coordonatoarea departamentului de carte pentru copii la Editura Litera, îți recomandă volumul Cartea căreia nu-i plăceau copiii de Christine Naumann-Villemin

Suntem atât de obișnuiți, noi, adulții, să auzim în jurul nostru: „Copilul meu nu citește!” sau „Nici n-a vrut să audă de lista de lecturi pentru vacanță!”, încât ne-ar fi la îndemână să conchidem: „Copiilor de azi nu le mai plac cărțile”. Dar ce-ați zice dacă, pentru prima dată în istoria cărților și contrar tuturor așteptărilor, am citi povestea unei cărți căreia nu-i plac deloc copiii?!

Cartea aceasta trăiește bine mersi pe un raft din bibliotecă, înconjurată de prieteni, și duce o viață liniștită, fără să fie deranjată vreodată de cineva. Cândva, demult, a fost cartea preferată a mamei, pe vremea când cărțile abia așteptau să fie deschise și erau dornice să-și dezvăluie secretele cititorilor „educați, conștiincioși, politicoși”… Cel puțin așa mărturisește cu nostalgie cartea noastră când, într-o zi, mama o ia din bibliotecă și o oferă fiului ei, spunându-i că ar putea să-i țină de urât dacă vreodată s-ar simți singur sau i-ar fi prea dor de ea.

Băiatul nu se entuziasmează, și atunci vine lovitura:

„Nu-ți place de mine, tinere? Foarte bine, nici mie nu-mi place de tine!”

Urmează un șir lung de argumente, și pare că volumașul nostru se plânge pe bună dreptate de copiii din ziua de azi. Dacă nu credeți, e de ajuns să vă uitați la primele lui pagini, insistent mâzgălite cu creioane colorate. Sau să vă gândiți la cărțile pe care le-ați văzut nu o dată zăcând într-un colț al camerei, sau cu paginile rupte, sau, și mai rău, așezate în bibliotecă fără a fi nici măcar deschise.

Cu toate acestea, ușor-ușor, băiețelul și cartea încep să se împrietenească. Motivația afectivă inițială, ascunsă în gestul mamei de a încredința fiului unul dintre obiectele ei dragi, oferă cărții ocazia de a-și dezvălui minunile:

„Atunci când sunt cu tine, uit că mami e atât de departe. Plec ca într-o călătorie…”

 Paginile ei îl prind în mreje tot mai mult, iar băiețelul trăiește miracolul „călătoriei”, în care descoperă ținuturi nebănuite, este călăuzit pe tărâmuri necunoscute, învață despre vulcani și păduri, face cunoștință cu tot felul de prieteni. Nici nu-și dă seama cum zboară timpul până la sosirea mamei, căci și-a găsit un tovarăș de neprețuit.

Dar cartea? Dacă vă întrebați cum se mai simte, aflați că n-a mai părăsit de-atunci noptiera din camera copilului, este înconjurată în fiecare zi de prieteni noi și, chiar dacă are paginile șifonate și colțurile îndoite, e fericită: un copil din lumea asta o iubește!

Și atunci, nu merită oare să aducem cât mai mulți astfel de prieteni lângă copii?

Povestea scrisă de Christine Naumann-Villemin abordează într-o manieră originală tema clasică a rolului cărților, iar ilustrația în tușă modernă a lui Laurent Simon creează în jurul ei o atmosferă veselă și reconfortantă. Într-un final, pare că paginile se întorc (aproape) singure… 

Citește și: 10 cărți pentru copii în curs de apariție la Editura Litera

Mircea Pricăjan, scriitor, îți recomandă volumul Paturi oculte de Doina Ruști

Doina Ruști e o scriitoare inventivă. Practică genul de proză care, pornind de la fapte bine documentate (în perioada fanariotă se simte cel mai bine), se dezvoltă nu de puține ori cinematografic în direcții mereu surprinzătoare. Misterul e cultivat cu o stăpânire expertă a tehnicii suspansului, iar textul face uz, în chip fericit, de acea doză necesară de limbaj poetic, întotdeauna original, niciodată strident sau superfluu. Romanele Doinei Ruști sunt, de aceea, o provocare și o delectare, iar lectura lor e cu adevărat înrobitoare.

Paturi oculte, cea mai recentă apariție, nu este o excepție în niciunul dintre sensurile de mai sus. După așa-numita „trilogie fanariotă” (alcătuită din romanele Manuscrisul fanariot, Mâța vinerii și Homeric), Paturi oculte se întoarce în „zilele noastre”, ajungând chiar în pragul pandemiei de care încă n-am scăpat. Nu lipsesc însă, nu puteau să lipsească excursurile în trecut, marcă personală a autoarei, căci paturile oculte din titlu nu sunt altceva decât portaluri spre alte timpuri, spre alte vieți, spre narațiuni adesea fantaste care construiesc și întregesc povestea stranie de amor dintre doi studenți la Litere. Lemnul de roșcov din care sunt făcute aceste paturi joacă un rol esențial, iar proprietățile lui mistice formează miezul ofertant al împletiturii de povești prin care sunt purtați cei care cad în mrejele fabuloaselor paturi. Și nimeni nu poate rezista acestei tentații!

Amintind pe alocuri de deja clasicizatul Zogru, romanul „vampiric” din 2006 al Doinei Ruști, Paturi oculte confirmă încă o dată statutul de prozatoare pur-sânge al autoarei. O bucurie pentru cititorii săi fideli, un prim contact cum nu se poate mai potrivit pentru cititorii care acum fac cunoștință cu proza ei – și care de-acum vor deveni, cu siguranță, la rândul lor cititori fideli.

Citește și: Cronica romanului „Paturi oculte” de Doina Ruști: „O incursiune prin magia Bucureștilor de ieri și de azi”

Valeriu Gherghel, scriitor și blogger de carte, îți recomandă volumul Puterea și gloria de Graham Green

Firește, preotul din Puterea și gloria are toate păcatele: e alcoolic, i se spune „popa Țuică = Whisky Priest”, a făcut și un copil, pe Brigitta, deși clerul catolic e obligat să respecte abstinența etc. Dar e singurul preot care a ales să rămână în Tabasco, un ținut din Mexic stăpânit de revoluționari atei. Ceilalți clerici ori au renunțat la slujbă (precum padre José, renegatul), ori au fost uciși. A rezistat doar el.

Omul „sărman, rău îmbrăcat, uscățiv”, care cerșește brandy cu o „umilință ostilă” (p. 59), continuă în pofida amenințărilor să-i împărtășească pe oameni, să-i asculte, să-i boteze, să spună o rugăciune la căpătâiul defuncților, să-i urmeze la cimitir.

Trăiește o viață de pribeag. Nu are un acoperiș. Doarme pe unde apucă. E hăituit de poliție. Suferă adesea de foame și sete. Fiica lui, Brigitta, îl disprețuiește. E ros mereu de îndoieli: „Dar eu nu-s un sfânt… Nu sunt nici măcar un om curajos” (p. 300). Se consideră mai mult rău decât bun: „Răul circula prin venele lui precum malaria” (p. 272). Poate fugi din țară (și chiar o face pentru câteva zile), dar se întoarce resemnat tocmai pentru a-și urma soarta de preot mărunt, mult îndurător, cu greșeli strigătoare la cer și cu momente de vădită sfințenie. Ceea ce nu uită el niciodată e umilința. Știe că va muri…

Oare cum se va descurca Dumnezeu cu acest păcătos?

Un roman care dă de gândit. Nu-l ratați…

P.S. Se înțelege că romanul lui Graham Greene i-a iritat pe unii prelați catolici, care n-au putut sesiza deosebirea dintre o ficțiune și un reportaj și au văzut în Puterea și gloria un pamflet la adresa catolicismului…

Pe Valeriu Gherghel îl puteți citi pe blogul miscell@nea. 

Allex Trușcă, scriitor, îți recomandă volumele Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici și Să-i reparăm pe cei vii de Maylis de Kerangal

O să vă recomand două cărți, care, în opinia mea, vorbesc despre viață, despre moarte, despre suferință, despre empatie și speranță, două cărți cu subiecte dificile și dureroase, menite să ne scoată din zona de confort și să ne pună serios pe gânduri, o meditație asupra a ceea ce ne face umani. De ce m-am oprit asupra lor? Unul dintre motive este convingerea mea strict personală – nu dați cu pietre! –  că, în literatură, povestea, emoțiile și mesajul transmis sunt la fel de importante ca stilul și inovațiile literare. Apoi, unul din lucrurile pe care le apreciez atunci când citesc e faptul că, pe lângă plăcerea lecturii și emoțiile trăite, îmi lărgesc și orizontul cultural, iar cele două cărți pe care le-am ales sunt bine documentate. În al treilea rând, mărturisesc asta, există și o doză de subiectivism în alegerea mea: ambele mă trimit cu gândul la persoane dragi, care nu mai sunt printre noi.

Prima dintre cărțile pe care le recomand este Războiul nu are chip de femeie a laureatei Premiului Nobel pentru Literatură din 2015, Svetlana Aleksievici, o colecție de mărturii a unei mici părți din cele un milion de adolescente și femei care au luptat ca soldați în Armata Roșie în al Doilea Război Mondial. O cutremurătoare lecție de istorie, dar care nu se concentrează pe faptele reci, așa cum sunt predate în manuale sau la cursuri, ci pe oameni, pe emoțiile și trăirile lor. Nu ai cum să rămâi indiferent la confesiunile tinerelor care s-au transformat peste noapte în soldați, fie că este vorba de surori medicale, geniste, aviatoare, spălătorese, luptătoare în linia întâi, nu te pot lăsa rece eroismul și naivitatea lor de odinioară, dorul pentru micile cochetării și ocupații feminine, poveștile de iubire printre gloanțe, moarte și explozii. Trist și dureros este și strigătul mut al celor ce au fost marginalizate după război, discriminarea și dublul standard cu care erau măsurate femeile luptătoare comparativ cu camarazii lor bărbați. Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit aici este și rolul propagandei, încrederea oarbă într-un lider sau într-o ideologie, viziunea romantizată a războiului și a eroismului, naivitatea societății, mai ales că istoria are prostul obicei de a se răzbuna pe cei ignoranți.

Cea de-a doua carte pe care o recomand este Să-i reparăm pe cei vii de Maylis de Kerangal, al cărei titlu amintește de o replică dintr-o piesă de Cehov: „Să-i îngropăm pe cei morți și să-i vindecăm pe cei vii”. Dacă, în prima recomandare, bătălia dintre viață și moarte este privită prin ochii supraviețuitoarelor, la patruzeci de ani după război, în romanul scriitoarei franceze, această luptă se desfășoară la timpul prezent, pe parcursul a 24 de ore, după ce o familie primește vestea morții clinice a fiului lor în vârstă de 19 ani. Să-i reparăm pe cei vii este o carte profundă, scrisă într-un stil amplu, de un lirism puternic amestecat cu duritatea și tehnicitatea limbajului medical, care prezintă evenimentul nefericit din perspectiva părinților și a iubitei, a medicilor și asistenților implicați în procedurile de transplant, a celor care-și trăiesc viața de pe o zi pe alta în așteptarea șansei la o viață normală. Nu doar că te pune pe gânduri, pentru că majoritatea oamenilor nu se gândesc la posibilitatea donării organelor, ci te face să și meditezi la efemeritatea vieții, la faptul că suntem mai mult decât un corp cu piese de schimb gata să fie luate ca de pe raft, cu sânge care se scurge într-o găleată de plastic. O extraordinară lecție de empatie, pentru că pe tot parcursul acestei cărți m-am întrebat ce-aș face eu în locul părinților lui Simon dacă aș primi vestea că persoana iubită nu se va mai întoarce niciodată acasă, câtă stăpânire de sine și empatie trebuie să aibă cel care comunică vestea familiei, ce-aș face dacă aș ști că moartea cuiva drag poate salva viața unui necunoscut. Este un subiect care ar putea fi dezbătut pe larg în societate, ar fi utilă în acest sens o campanie de informare.

 Allex Trușcă este autor Litera. Volumul său, I put a spell on you…, a apărut în colecția „Biblioteca de Proză Contemporană”.

Citește și: Bedros Horasangian: „Svetlana Aleksievici, o păstrătoare a memoriei”

Citește prima parte a articolului cu recomandări de lectură pentru această toamnă!