A.J.R. Waterston
Toamna se numără recomandările de carte. De la cititor la cititor (I)
Scriitori, critici literari, redactori, bloggeri și vloggeri de carte, dar, mai mult decât atât, cititori, îți fac cele mai bune recomandări de lectură pentru această toamnă.
Descoperă recomandările lor:
Laura Câlțea, blogger de carte, îți recomandă volumul Povești de vară de Mieko Kawakami
Abordând din mai multe puncte de vedere teme specifice feminității, Povești de vară de Mieko Kawakami este un roman japonez a cărui acțiune ar fi putut avea loc oriunde în lume. Cu acțiunea plasată în Japonia urbană contemporană (Tokyo și Osaka cu precădere), are numeroase detalii și elemente specifice culturii din care fac parte personajele sale, dar problematica principală este mai degrabă cosmopolită.
E un roman care gravitează în jurul femeii, aducând în prim-plan chestiuni precum discriminarea sexuală (la muncă, în familie, în societate); identitatea feminină, excelent redată în titlul în engleză al romanului, Breasts and Eggs, o identitate care este redusă când la condiția ei maternală, când la cea de imagine a frumuseții – ambele fiind ipostaze în care femeia descoperă că, de fapt, nu mai este stăpâna propriului corp (și cui aparține, de fapt, corpul femeii?); relațiile complicate dintre femei, atât în familie, cât și între prietene; independența feminină; sexualitatea feminină; privirea feminină.
500 de pagini (excelent scrise, într-un stil deopotrivă poetic și concret) în care aproape totul este la feminin, însă nu într-o manieră agresiv-feministă, ci una feminină, o feminitate care urmărește să se definească prin ea însăși, nu prin raportarea la ceilalți. Natsuko, protagonista romanului, este o femeie al cărei prim și ultim scop este să răspundă la întrebări precum: „Cine sunt eu?”, „Ce vreau eu?”, „Ce mă face pe mine fericită?”
E o carte care se citește ușor, în ciuda profunzimii temelor și a întrebărilor pe care le suscită, și, mai ales, o carte care nu-și dorește să ofere răspunsuri definitive și judecăți de valoare, nu ține să arate că o alegere ar fi mai bună decât alta, ci doar să expună parcursul unei femei care dorește să-și ia viața în stăpânire ca pe un lucru normal, firesc, nu ca pe un război cu lumea și societatea.
Pe Laura Câlțea o puteți citi pe Blogul unei cititoare de cursă lungă.
Citește și: Alina Purcaru despre Mieko Kawakami: „Osaka–Tokyo: ruta libertății”
Doina Ioanid, poetă, traducătoare, redactor la Observator cultural, îți recomandă volumul Colibri de Sandro Veronesi
Romanul lui Sandro Veronesi, Colibri, are meritul de-a te prinde de la bun început. Un narator omniscient îți vorbește direct, implicându-se în povestea pe care o spune. Astfel, primul capitol in medias res îți stârnește deja curiozitatea: care-i acea „membrană” protectoare pe cale să cedeze în viața doctorului Marco Carrera? Danielle Carradori, psihanalistul soției lui Marco, dă buzna în cabinetul acestuia, dezvăluindu-i că va fi părăsit de soția sa Marina.
Urmează povești din trecutul lui Marco, despre părinții săi Probo și Letizia, despre sinuciderea surorii sale Irene, despre Nenumitul, fostul său coleg Duccio Chilleri, cu faimă de piază rea, despre fiica sa Adele și firul nevăzut prins de spatele ei. Din când în când, povestea avansează cu întâmplări dintr-un anume punct al prezentului, precum corespondența amoroasă dintre Marco și Luiza, o iubire niciodată împlinită și totuși cu atât mai prezentă, sau venirea pe lume a lui Mirajin, fiica lui Adele. Într-una din scrisorile Luizei, Marco este numit „colibri“, admirat pentru rămânerea sa pe loc și reușita de-a merge înapoi „pe firul timpului“, așa cum un colibri zboară cu spatele. Însă Marco nu este tocmai un colibri, el are de parcurs un drum complicat, trebuie să se desfacă din cețurile durerii și ale vinovăției după sinuciderea lui Irene, trebuie să îndepărteze acel fir nevăzut de pe spatele fiicei sale Adele, trebuie să supraviețuiască unui divorț dureros, precum și acelei iubiri depărtate, cu apropieri, tăceri, deseori rupturi pentru mai mulți ani, și mai ales trebuie să facă față unor doliuri multiple din viața sa. Marco are de descâlcit multe fire răsucite, după cum are de înnodat altele, inclusiv cu propria sa viață, căreia să-i găsească un sens după pierderea Adelei în floarea tinereții. El este un colibri care învață din zbor cât de importante sunt privirile care spun „sunt aici și acum pentru tine”. Iar Marco va fi prezent mult timp în viața lui Mirajin, nepoata sa, omul nou pe care-l crește, omul viitorului.
Citește un fragment în avanpremieră din „Colibri” de Sandro Veronesi
Mihail Victus, scriitor, îți recomandă volumul Isus din întuneric de Radu Găvan
Pentru mine, o surpriză recentă pe piața de carte românească a venit din partea lui Radu Găvan. Chiar dacă eram familiarizat cu scrierile lui, Isus din întuneric mi-a depășit așteptările, dar în același timp a confirmat acel salt de care știam că autorul ar fi capabil. Vorbesc despre saltul spre o literatură universală, fără granițe – și nu fac referire (doar) la spațiul în care se desfășoară acțiunea romanului. Temele descoperite în Isus din întuneric sunt cele abordate de marii scriitori, cei care nu mai aparțin unui spațiu anume. Se simte această libertate în cele 500 de pagini ale cărții.
Cu noul său roman, Radu Găvan a îndrăznit să se provoace atât pe sine, cât și pe cititori. Chiar dacă grotescul, violența, coșmarurile, dar și momentele de tandrețe și poezie sunt subiecte pe care le-a dezvoltat și până acum, nu a făcut-o niciodată cu atâta profunzime.
Isus din întuneric e ca o pictură de Bruegel, în mijlocul căreia te trezești încă din primele pagini. Ești amețit de mulțimea de culori, mirosuri, scene și personaje. Începi să te plimbi printre personaje, le descoperi poveștile și le asculți gândurile, apoi, în timp ce te îndepărtezi (și te apropii de finalul cărții), vezi tot mai clar ansamblul, ajungi să apreciezi (și să admiri) măreția tabloului.
Iată, deci, că avem și noi literatură de cea mai bună calitate, deși unii cârcotași susțin contrariul. Citiți, pentru a vă convinge singuri.
Mihail Victus poate fi citit în volumul colectiv Treisprezece. Proză fantastică, apărut în colecția „Biblioteca de Proză Contemporană”, Editura Litera. Romanul său, Toate păcatele noastre, este în curs de apariție în aceeași colecție.
Citește și: INTERVIU VIDEO. Nadine Vlădescu în dialog cu Radu Găvan despre „Isus din întuneric”
Alida Mocanu, jurnalist cultural, îți recomandă volumul Iubește oamenii, folosește lucrurile de Joshua Fields Millburn și Ryan Nicodemus
Dacă mă gândesc la o carte apărută la Editura Litera pe care în prezent aş plasa-o fără niciun dubiu pe locul întâi în orice top al recomandărilor de carte, atunci aceea este Apeirogon, volumul semnat de Colum McCann, apărut în limba română anul trecut, în 2020, în traducerea lui Bogdan Perdivară. Am scris despre ea pe The Blue Shelf la începutul acestui an, dar acum o recomand cu atât mai mult cu cât situaţia politică din unele zone ale lumii este dezbătută superficial şi nesăbuit pe reţelele de socializare. Ni se pare că înţelegem uşor ce se întâmplă în conflictul dintre Palestina şi Israel, sau în Iran, sau în Afganistan. Privim de la distanţă şi criticăm, crezându-ne experţi în politici internaţionale, experţi în terorism, experţi în psihologia maselor. Nu e deloc aşa. Şi cred că volumul lui Colum McCann tocmai asta ne face să înţelegem (realmente): ce înseamnă a trăi într-o permanentă teroare, într-un veşnic malaxor al fricilor şi deznădejdii, într-o pustiire completă a oricărei fărâme de umanitate. Este un roman care te zdruncină şi care, în final, te face să-ți dai seama cât eşti de norocos chiar şi pentru faptul că poţi sta liniştit într-un fotoliu, citind această carte.
Acum, revenind la o apariţie nouă, am să vă recomand volumul Iubeşte oamenii, foloseşte lucrurile. Pentru că invers nu funcţionează niciodată, carte semnată de minimaliştii Joshua Fields Millburn şi Ryan Nicodemus, apărută în limba română în traducerea Dianei Morăraşu.
Volumul porneşte de la o întrebare simplă: „Ce este esenţial în viaţă?” Care, până la urmă, este o întrebare extraordinară, mai ales judecând după ceea ce trăim în lume de un an şi jumătate. De când a izbucnit pandemia, am realizat fiecare dintre noi – sau, în orice caz, cei mai mulţi dintre noi – că avem nevoie de foarte puţin pentru a fi cu adevărat fericiţi.
Şi, de fapt, cartea de faţă exact despre asta vorbeşte: despre a trăi cu mai puţin. Nu doar cu mai puţine obiecte în jur, ci şi cu mai puţine griji, datorii, relaţii toxice, nemulţumiri. Sigur că, la prima vedere, cartea pare genul clasic de scriere motivaţională. Dar, deşi personal nu citesc foarte mult astfel de cărţi, am avut surpriza să-mi dau seama că sfaturile celor doi autori sunt pertinente şi, mai mult decât atât, recunosc că m-am trezit luând decizia să-mi uşurez (la propriu) viaţa şi apartamentul. După opt ani în care am ţinut o pianină în holul casei, am renunţat la ea. Iar asta pentru că mi-am pus nişte simple întrebări pe care ni le recomandă în carte Millburn şi Nicodemus. Una dintre ele este: De ce te agăţi continuu de lucruri, în caz că?
În cazul meu, mă agăţam de pianina asta pentru că am vrut să devin pianist. Deşi nu mai cântam la ea, o ţineam acolo, exact aşa cum continui o relaţie nepotrivită cu un om sau aşa cum aduni zeci, sute de obiecte de care ştii că nu ai nevoie, aşa cum îţi burduşeşti şifonierul cu sute şi sute de haine (când, de fapt, porţi aceleaşi câteva ţinute). În fine, cartea îţi ordonează gândurile şi stilul de viaţă mult, mult mai bine decât am citit în alte recomandări de viaţă minimalistă. Aşa cum spun şi autorii volumului, nu vă cere nimeni să faceţi o petrecere de împachetat şi apoi donat/dat mai departe (chiar aşa îi zice: Petrecerea de Împachetat). Dar puteţi începe măcar printr-un „Joc minimalist de 30 de zile”. În fiecare zi, renunţaţi la un obiect (mulţi vor râde, probabil, pentru că se vor gândi la mămicile noastre, cum adună ele toate borcanele universului, iar noi le certăm).
Una peste alta, chiar vă recomand cartea. Veţi fi surprinşi inclusiv să aflaţi că există locuri în lumea asta (de exemplu, statul Vermont), unde, pe distanţe de sute de kilometri, nu veţi găsi niciun billboard cu reclame care să încurajeze consumerismul. De ce? Pentru că e mai important să te bucuri de peisaj. De cumpărat oricum cumperi, cu sau fără billboard plasat fix în faţa unui lac superb.
Citește și: O carte pe zi: „Iubește oamenii, folosește lucrurile” de Joshua Fields Millburn & Ryan Nicodemus
Ruxandra Gîdei, vlogger de carte, îți recomandă volumul Femei invizibile.Manipularea datelor într-o lume concepută pentru bărbați de Caroline Criado Perez
O carte cât se poate de factuală și, tocmai de aceea, o lectură incomodă, dar relevantă, indiferent de profilul cititorului.
Cu lipsa reprezentării feminine în toate domeniile culturii – fie că vorbim de literatură, arte vizuale sau muzică – poate ne-am obișnuit, deja, cu toții: nu cu mult timp în urmă, ar fi fost o raritate să aflăm despre femeie altfel decât dintr-o perspectivă masculină, înțeleasă ca perspectivă universală. Dar dacă ai afla că tot ce te înconjoară azi, de la automobile și smartphone-uri până la modul în care e organizat orașul în care locuiești, a fost gândit și conceput avându-i în vedere exclusiv pe bărbați?
Pare o idee radicală, însă o demonstrează empiric Caroline Criado Perez în Femei invizibile, o carte care ne prezintă ce se întâmplă atunci când aduni date… și uiți, pur și simplu, să ții cont de jumătate din populație. Cu alte cuvinte, istoria umanității e marcată de o lipsă a datelor de gen, fapt care afectează – și de multe ori chiar pune în pericol – viața femeilor zi de zi. De exemplu, știai că o femeie este mai probabil cu 47% să fie grav rănită decât un bărbat într-un accident de mașină, din cauza decalajului de date despre gen în designul mașinilor și în testele auto? Din păcate, se pare că femeile rămân, chiar și în secolul XXI, „cel de-al doilea sex” al lui de Beauvoir.
Pe Ruxandra Gîdei o puteți asculta pe canalul de YouTube 4fără15.
Vasile Decu, blogger de carte, autor al newsletterului Biblioteca Exploratorilor Moderni, îți recomandă volumele Imperii islamice de Justin Marozzi și Extraterestru. Primul semn de viață inteligentă dincolo de Pământ de Avi Loeb
Una dintre cele mai importante și surprinzătoare lecții de istorie, pentru un european, este să descopere că micul nostru continent a fost, mult timp, la periferia civilizațiilor. Vreme de multe secole, „centrul” lumii a fost mereu în Asia cea bogată, agitată și vie. Acolo au fost inventate orașele, arhitectura grandioasă, comerțul și au fost puse bazele istorice ale științei. Uriașul continent a fost un creuzet de religii și imperii, cel mai bine reprezentate de orașele pe care le-au construit ca centre și simboluri.
Așa își și structurează cartea Imperii islamice jurnalistul și istoricul Justin Marozzi, în jurul a 15 orașe care au fost, fiecare, reprezentative pentru câte un secol de istorie islamică. De la Mecca cea mică și izolată, dar cu un simbolism religios uriaș, la înfloritoarele Damasc sau Bagdad, îndepărtatele Samarkand și Kabul ori ultramodernele Dubai și Doha. Chiar dacă multe dintre ele sunt acum doar o umbră dureroasă a trecutului lor, distruse de dictaturi, război, sărăcie și corupție, este important să le cunoaștem istoria, pentru a le înțelege și prezentul – și, poate, potențialul.
De altfel, așa pornește la drum și Marozzi, citând un prieten tunisian exasperat că, „oriunde privești, vezi numai haos, conflicte violente, dictaturi, corupție, injustiție și șomaj”. Dar lumea islamică nu înseamnă doar terorism, ci și o cultură uriașă. Iar istoriile înfloririi și decăderii unora dintre aceste capitale ale lumii, la vremea lor, sunt foarte relevante și astăzi. Căci viitorul se pare că este unul din ce în ce mai urbanizat, nu doar în Asia, ci și pe la noi, în colțul nostru de Europă.
În 2007, un obiect ciudat a stârnit interesul și mirarea astronomilor, căci traiectoria sa arăta că venise din afara sistemului nostru solar, pe care l-a și părăsit în viteză. Botezat Oumuamua, nume de origine hawaiiană ce poate fi tradus ca „cercetaș”, obiectul (căci nu se știa dacă este asteroid ori cometă – și, oricum, diferențele dintre cele două nu sunt mereu foarte mari sau clare) avea proprietăți stranii, de la lumina pe care o reflecta la materialul din care era alcătuit. A fost primul „vizitator” interstelar descoperit oficial, dar motivul pentru care a ajuns și în știrile generaliste, nu doar în jurnalele științifice, a fost teoria propusă și argumentată de un astronom celebru că obiectul ar putea fi artificial, deci produs de forme de viață extraterestre.
Cel mai important lucru pe care vi-l pot spune în această minirecenzie este să nu vă speriați de titlul cărții! Avi Loeb nu-i nici pe departe un nebun care turuie despre omuleți verzi, ci unul dintre cele mai relevante nume din astronomie, profesor la Harvard și autor a numeroase descoperiri științifice importante. Da, cartea sa pleacă de la argumentarea teoriei naturii artificiale a lui Oumuamua, dar este, de fapt, o lecție excelentă de astronomie și de istorie a științei și a căutării vieții dincolo de planeta noastră. Și una foarte bine scrisă, care te prinde ușor în lectură, fără limbajul sec al multor cărți de știință. „Când aveți prilejul, ieșiți și admirați universul. Acest lucru este posibil cel mai bine noaptea, firește. Însă universul așteaptă mereu atenția noastră”, scrie Avi Loeb în introducere. Dar și cartea sa e un loc bun de pornire, căci, cum îmi place mereu să spun, „explorarea începe în bibliotecă”.
