A.J.R. Waterston
Bedros Horasangian despre „Drumu-i lung, căldura mare”: „Un nou roman al unui prozator de formula unu, Radu Aldulescu”
Ultimii doi–trei ani – marcați nu doar de pandemie, ci și de „pandemioarele“ noastre mai vechi, cu specific autohton („Cum stați, maică, cu pandemia…?“ o întreabă o reporteriță ochioasă pe o fermieră – sâc! nu mai avem nici țărani! – dintr-un sat de lângă București. „Ei, maică, cu molima, bat-o Dumnezeu s-o bată, stăm bine, noi avem probleme cu bețivii noștri!…“ (sic!) – îmbrobodită și îndoită de mijloc de greutatea celor două căldări cu apă, când trecea pe sub ochii masculilor ce ședeau la una mică la terasa de pe marginea drumului, unde, în mod cert, nu era nevoie de certificat verde, tot discutând cum să combată noua tulpină africană la ei în comună), pe care ni le producem singuri – au fost marcați, pentru cine mai are răbdare să citească și literatură, nu doar de bestselleruri semnate de Sile Cămătaru, ci și de apariția a numeroase cărți de proză.
Cum se aude, proză-proză, schițe, nuvele, romane, povestiri sau reportaje, tot o formă de literatură. Foarte multe cărți bune. Viorel Ilișoi chiar rupe gura târgului cu Strălucitor, nu ați citit, căutați cartea și-o să mă pomeniți! Și povestiri de primă mână. Proze prin care nume mai vechi au confirmat, alte nume noi au apărut. Ceea ce e foarte bine, pentru primenirea literaturii române și schimbarea din mers a garniturilor din prima linie, dar și pentru menținerea unui pluton de meseriași, buni profesioniști, de cursă lungă, care asigură forța unei literaturi.
Literatură calitatea întâi
Din această categorie de meseriași/buni profesioniști – care, din păcate, nu a intrat în zona vedetismului și popularității de care se bucură nu mai spunem cine, dar sunt destui care amușină la această clasă valorică a unei mediocrități afișate cu aplomb și ștaif de primadone scripturale (nu e voie? nu e corect? ștergem mintenaș) – face parte și Radu Aldulescu. Pe care-l citesc și apreciez de mulți ani. Pe fondul apariției unor cărți semnate de Cristian Teodorescu, Dan Stanca, Doina Ruști, Simona Sora, Andreea Răsuceanu, Veronica D. Niculescu, Ștefan Manasia, Bogdan Coșa, Eugen Istudor, Vasile Ernu etc., nu în ultimul rând după lunga listă a autorilor publicați în colecția EGO de la Polirom – editură concurentă, dar nu avem cum să o neglijăm; dacă am ține, să zicem, cu F.C. Barcelona nu putem spune că Real Madrid, eterna rivală, nu există –, deci pe fondul unei reale concurențe valorice și profesional-artistice, Radu Aldulescu deja și-a câștigat un loc fruntaș în spațiul literaturii române contemporane. Canonic, necanonic, cum se propagă isteria aceasta în spațiul public autohton, precum prinderea unui loc pe lista de așteptări la butelii sau televizor color (mai ținem minte? evident, nu!), deșertăciunea și goana după vânt a literaților este uriașă. Doar cei tari rezistă, drumu-i lung, căldura mare, că bine-i zice Radu Aldulescu când începe să povestească ce e prin România și ce s-a petrecut cu românii. Ieri, ca și azi, viața se transformă în literatură. Literatură? Da, proză calitatea întâi. Nu oricine are talentul acesta. De la Creangă și Caragiale, la Slavici, Rebreanu, Marin Preda și, de ce nu, Radu Aldulescu. Nu e simplu, nici ușor, e mult de citit. Restul e deșertăciune.
O biografie de prozator american
Radu Aldulescu (n. 1954) este un scriitor care s-a lansat și impus în prima linie a literaților contemporani după 1989. Cu o biografie de prozator american – adică a făcut de toate la viața lui, mai puțin filologie etc. – s-a impus rapid cu prozele lui doldora de ale vieții valuri bine strunite de o anume abilitate în a mânui mai multe registre stilistice. Unii prozatori au această înzestrare, alții nu. Debutând târziu, cu Sonata pentru acordeon (Albatros, 1993, reeditată în 2020 tot la Litera), urmat de Amantul colivăresei (Nemira, 1995), Radu Aldulescu a beneficiat de o foarte bună primire din partea criticii literare, dar și a publicului. Primire care i-a adus un meritat prestigiu și prețuire.
Bedros Horasangian: „Acordeonul lui Radu Aldulescu”
Abordând și lumea filmului, colaborând cu nume precum Lucian Pintilie, și-a văzut de drumul lui în scris. Tot publicând diverse romane de și mai diverse facturi. Prozator cu imaginație epică și bun povestitor pe deasupra, Radu Aldulescu a intrat în coliziune cu establishment-ul literar/cultural. Care, la un moment dat, din păcate l-a abandonat, l-a eliminat din jocurile lui. Așa s-a pomenit Radu Aldulescu, în apropierea unei senectuți care-i dă târcoale, rămas izolat printre aprigii și ambițioșii colegi de breaslă. S-a pus de-a-ndoaselea cu te miri cine și, mai ales, cu cine nu trebuie. Nu e apoi greu să ți se întoarcă spatele. Doar că talentul și puterea de muncă l-au salvat de fiecare dată. Dovadă și ultimele lui apariții editoriale în colecția Biblioteca de proză contemporană a Editurii LITERA, colecție coordonată de o tenace prozatoare, Doina Ruști. Care mereu ne propune lucrări inedite de scriitori români contemporani mai mult sau mai puțin galonați. Bună treabă, așzice. De această dată, ni se propune romanul lui Radu Aldulescu Drumu-i lung, căldura mare (Editura Litera, 2021, dedicat „soției mele Alina“, semn bun, că omul e la casa lui și nu mai e pe drumuri, cu o excepțională prefață, atentă și comprehensivă analiză pusă sub genericul „Enciclopedia României profunde“, ce aparține criticului literar Andrei Simuț).
Se muncește, se bea, se trăiește
Mă asociez întru totul opțiunilor de lectură și analiză naratologică ale prefațatorului. Care întreprinde o atentă lectură a textului romanului și dă dovadă de o bună cunoaștere a tectonicii prozei românești. De la optzeciștii lui Nedelciu, Alexandru Vlad și Gheorghe Crăciun la cei care i-au urmat după anul 2000. Andrei Simuț reușește nu doar o percepție corectă a prozei lui Radu Aldulescu, ci și situarea lui alături/printre congeneri. Punctează corect și la obiect acest atent cititor. Cu totul de acord în observațiile de lectură pe care ni le propune. Și tare m-aș bucura, avansăm o ipoteză de lucru, să citească Andrei Simuț și cărțile lui Bedros Horasangian, din care se pot extrage suficiente conexiuni cu prozele șaptezeciștilor – Adameșteanu, Mihai Sin, Radu Mareș etc. și s-ar face destule bridge-uri și jump-uri la proza realist-cotidianist-capitalistă a lui Radu Aldulescu, ca un soi de șosea șerpuită a prozei românești din decadele ce încalecă anul 2000.
O carte pe zi: „Sonata pentru acordeon” de Radu Aldulescu
Noul roman face față tuturor exigențelor la care-l supune atentul prefațator. Avem de toate. Și povești de iubire, și de neiubire, personaje bine conturate, bărbați și femei, și radiografii sociale, și rafinamente textuale, limbajul e la fel de frust ca și întâmplările care se aglutinează din mers. Satul și orașul se alimentează reciproc cu personaje care trăiesc din plin. Se muncește, se bea, se trăiește, deznădăjduiește, visează și iluzionează, se citește, se urmează școli și facultăți, avem și literați, și agramați, și bețivani, și muncitori, și intelectuali păguboși, avem și trimiteri la Fiesta lui Hemingway și la Pădurea norvegiană a lui Murakami (nu ați citit? citiți, vă rog! Iată că îmi aduc aminte, acum niște ani ne-am întâlnit pe stradă și vreo zece minute și sute de pași am vorbit despre proza lui Papa Hem, cum i se spunea lui Hemingway, care chiar credea în ce scria, ca și Radu Aldulescu) – una peste alta avem de toate ca să considerăm romanul o reușită. Literară. Ca idee, profitați de lectură și să nu ne facem iluzii despre posteritate. Povești pentru adormit Mitzura. Cine? Arghezi, Mitzura Arghezi. Ah, unde era ambasada americană, știu, au mutat-o în Băneasa, lângă IKEA!
DESPRE BEDROS HORASANGIAN
Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.
