A.J.R. Waterston
Marius Chivu despre Éric Vuillard: „Hitler și Putin, o paralelă”
Ordinea de zi, romanul distins în 2017 cu Premiul Goncourt, al lui Éric Vuillard (n. 1968), este o carte despre ascensiunea lui Hitler și a nazismului (începe și se oprește la anexarea Austriei), dar mai ales despre indiferența liderilor europeni, complicitatea marilor industriași germani și nepăsarea populației ca victimă parțială a propagandei. Sună actual? Absolut. Pentru că felul în care Hitler anexează Austria este exact ceea ce face Putin acum în Ucraina.
Romanul se deschide cu o scenă tare: pe 20 februarie 1933, Hitler convoacă două duzini de magnați germani cu scopul de a le cere sprijinul financiar pentru Partidul Național-Socialist înainte de alegerile legislative, iar aceștia, în lăcomia lor, acceptă să finanțeze ceea ce se va transforma în Holocaust, adică cea mai mare campanie de crime împotriva umanității. Cine au fost cele „douăzeci și patru de mașini de calcul la porțile Infernului“, acei industriași germani „ale căror nume există și astăzi“, ale căror averi imense au fost create, într-un trecut deloc îndepărtat, în uzine concentraționare unde evreii erau duși la muncă silnică și, în cele din urmă, gazați? BMW, Opel, Daimler, Shell, Bayer, BASF, Agfa, Telefunken, Siemens, Allianz, IG Farben ș.a.
Dar iată fragmentul in extenso: „Invitația, fără doar și poate lipsită de menajamente, nu reprezenta ceva nou pentru acești oameni: erau cu toții obișnuiți cu mita și șperțul, corupția este o parte ireductibilă din bugetul marilor întreprinderi sub diferite nume, lobby, gratificații, finanțări pentru partide. Majoritatea invitaților vărsară așadar pe loc cîteva sute de mii de mărci, Gustav Krupp dărui un milion, Georg von Schnitzler, patru sute de mii, și astfel se strînse o sumă frumușică. Reuniunea aceasta, care a marcat un episod unic în istoria patronatului, un compromis inedit cu naziștii, nu reprezintă pentru alde Opel, Siemens, Krupp nimic altceva decît un episod destul de obișnuit din lumea afacerilor, o banală strîngere de fonduri. Cu toții vor supraviețui regimului și vor finanța pe viitor multe alte partide… Îi cunoaștem sub aceste nume [de branduri și mărci menționate mai sus – n.m.]. Îi cunoaștem foarte bine. Ei sînt printre noi, în mijlocul nostru. Ei sînt automobilele noastre, mașinile noastre de spălat rufe, produsele noastre de divertisment, deșteptătoarele noastre, asigurările noastre imobiliare, bateriile ceasurilor noastre de mînă. Ei sînt acolo, pretutindeni, sub diferite forme. Cotidianul nostru le aparține. Ei au grijă de noi, ne îmbracă, ne luminează, ne transportă, ne leagănă. Și cei douăzeci și patru de domni prezenți în palatul Reichstagului, în acea zi de 20 februarie, nu sînt altceva decît mandatarii lor, clerul marii industrii. Iar ei stau acolo, impasibili, ca douăzeci și patru de mașini de calcul, la porțile Infernului.“
Azi, Putin nu are nevoie să convoace pe nimeni pentru ca Europa să-i plătească zilnic milioane de euro susținîndu-i mașinăria de adus Infern în Ucraina, unde copiii sînt uciși în fața mamelor, după ce acestea au fost mai întîi violate în grup în fața lor. Firmele, mărcile, brandurile europene, o bună parte dintre cele mai cunoscute, dintre cele care „sînt printre noi, în mijlocul nostru, cotidianul nostru le aparține“, nu și-au retras producția și desfacerea de pe piața rusă. Pe Internet circulă lista cu toate aceste branduri („automobilele noastre, mașinile noastre de spălat rufe etc.“) care alimentează mașinăria de crime împotriva umanității a lui Putin. De fiecare dată cînd mergem cu automobile, folosim bancomate, ne îmbrăcăm, mîncăm ciocolată, ne spălăm corpul și rufele etc. cu anumite produse franțuzești sau germane, ca să dau doar aceste exemple, noi înșine susținem indirect genocidul putinist la doar 80 de ani de la cel hitlerist.
Revenind la roman, munca de documentare a lui Éric Vuillard se simte peste tot în cartea sa, mai apropiată de relatarea istorică decît de roman, o metanarațiune istorică în care travaliul literar se vede mai degrabă în reconstituirea cu instrumentele ficțiunii a unor întîlniri politice în baza jurnalelor și cărților de memorii ale unor politicieni-pion, precum cancelarul austriac Schuschnigg sau președintele Consiliului de Coroană britanic Halifax.
Un (alt) punct tare al cărții este imaginea reală a armatei lui Hitler, care, în momentul marșului către Viena, avea un arsenal disfuncțional (ca și Putin, după cum se vede): practic, Hitler și-a început ascensiunea cu niște panzere defectate pe drum („Blitzkrieg, un cuvînt pe care publicitatea l-a lipit dezastrului“). În afara ridicolului scenei cu armata rămasă în pană, precaritatea militară a lui Hitler din acel moment întărește ipoteza că, dacă n-ar fi existat atîta lașitate, complacere și/sau indiferență din partea puterilor europene ale momentului, Führerul ar fi putut fi anihilat înainte să-și atingă punctul de invincibilitate. (Sună cunoscut/actual?)
Insistînd asupra analogiei cu prezentul, planul inițial al lui Putin de anexare a Ucrainei este identic cu cel al predecesorului său; iată: „Pentru ca anexarea Austriei să fie consfințită, se organiză un referendum. Opozanții, atîția cîți mai erau, fură arestați. Preoții îndemnară din amvon să se voteze în favoarea naziștilor, iar bisericile fură împodobite cu svastici [Z? – n.m.]. Nu se auzi aproape nici o notă discordantă. Austriecii votară în proporție de 99,75% pentru afilierea la Reich. Și pe cînd cei douăzeci și patru de prelați ai marii industrii germane studiau deja cum să prăduiască mai bine țara, Hitler făcuse ceea ce am putea numi un turneu triumfal în Austria. Fusese aclamat pretutindeni.“
Éric Vuillard speculează cunoașterea generală a consecințelor dezastruoase ale ascensiunii lui Hitler și își construiește romanul din scene așa-zis marginale, oprind narațiunea înainte de punctul culminant al temei. Cartea se încheie cu „epidemia“ de sinucideri ale evreilor înainte de sistematizarea ororii, dovedind că teza ignoranței populare cu privire la natura criminală a nazismului nu ține.
În această epocă a rețelelor, oare cît ține teza „ignoranței populare“ a rușilor care arborează cu mîndrie litera Z și ai căror influenceri distrug acum pe rețele sociale produsele brandurilor care au avut curajul și demnitatea de a se retrage de pe piața lor pentru a nu susține natura criminală a putinismului?
DESPRE SCRIITORUL MARIUS CHIVU
Marius Chivu (n. 1978) este scriitor, cronicar literar, editor și traducător. A debutat cu volumul de poezie Vîntureasa de plastic (2012, premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România și revistei Observator cultural, ulterior tradus în franceză și reeditat).
A publicat jurnalele de călătorie Trei săptămîni în Anzi (2016) și Trei săptămîni în Himalaya (2012), volumul de proză scurtă Sfîrșit de sezon (2014) și cartea de interviuri literare Ce-a vrut să spună autorul (2013). A editat, printre multe altele, antologiile: Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (2013) și 111 cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română (împreună cu Radu Vancu, 2016), Singurătatea noblețele ei de Petre Stoica (2017), Conversații cu o moartă de Anton Holban (2005).
A tradus cărți de Richard Ford, Paul Bailey, Oscar Wilde, Lewis Carroll și Tim Burton.
Este redactor-editor al revistelor Dilema veche și Iocan (alături de Florin Iaru & Cristian Teodorescu), precum și realizatorul radio-emisiunii All You Can Read de pe www.UrbanSunsets.com. Împreună cu Florin Iaru, ține din 2010 cel mai longeviv atelier de creative writing de la noi din țară.
DESPRE ÉRIC VUILLARD
Éric Vuillard, născut în 1968 la Lyon, este un scriitor și cineast francez. A regizat două filme, L’homme qui marche și Mateo Falcone. Este autorul romanului Conquistadors (2009), recompensat cu premiul Ignatius J. Reilly 2010. A primit premiul Franz-Hessel 2012 și premiul Valery‑Larbaud 2013 pentru volumele La bataille d’Occident (2012) și Congo (2012) și, de asemenea, premiul Joseph‑Kessel 2015 pentru Tristesse de la terre (2014) și premiul Alexandre Viallate pentru 14 juillet (2014). Romanul Ordinea de zi (L’ordre du jour, 2017) a fost recompensat cu premiul Goncourt 2017. Cea mai nouă carte a sa este La guerre des pauvres (2019).
