litera_blog-960x316px-2
litera_blog-960x316px-1
Hrană pentru minte și suflet!
<< >>

O viață măruntă

bcx

 

O carte pe săptămâna la LITERA

 

Ergainahămoragăloradzagh și Hanya Yanagihara

 

Până să mi se fixeze acest nume în memorie, într-o lume românească unde Băsescu sau Vosganian sunt deja obișnuite, l-am tot pronunțat eronat. Cu toate că sunt familiarizat cu multe nume și cuvinte complicate. De exemplu, în limba armeană, la banalul macaroane se spune ergainagălorahămoradzag. Adică ergain=lung, gălora=rotunjit, hămora=din aluat, dzag=gaură, și atunci nu-i așa că Hanya Yanagihara e mult mai simplu? Fără să fie extrem de complicat, numele până mai ieri necunoscutei prozatoare americane cu o nominalizare la National Book Award și Man Booker Prize, pe 2015, mi-a atras atenția. Un 2015 când a cîștigat prietenul nostru deja, jamaicanul Marlon James, cel cu „Scurta istorie a celor șapte crime” (fotografia alăturată stă mărturie pentru nivelul înalt unde a ajuns bătălia pentru acest prestigios premiu literar), care ne-a lăsat cu gura căscată, bouche bee, cum ar zice în franceză, ceilalți locuitori din insulele învecinate. Așa cum tot cu gura căscată am rămas parcurgând romanul Hanyei Yanagihara „O viață măruntă” (A Little Life, originalul sună mai pisicos, Editura Litera, 2017, traducerea, spinoasă, din limba engleză Adriana Bădescu), roman și mai grăsan decât al lui Marlon James. 699 de pagini, cu mulțumiri cu tot,ca la prețurile din piețele agroalimentare. Prezentările de pe coperta IV sunt sugestive și corecte – în general sunt mult peste ce găsim în cărți, de data asta e exact invers. Cartea conține mult mai multe pagini de bună literatură, realistă, psihologică, analitică, istorico-politico-geografică (mai tot romanul se consumă într-un New York plin de imigranții pe care-i fugărește astăzi Donald Trump, într-un fel un bun personaj pentru un fiction încă nescris) cu personaje – patru la număr, băieți cu toții, care vin la NYC din Massachusetts, unde se găsește faimosul MIT, dar de unde a plecat și celebrul, la vremea juneții mele, hit al formației Bee Gees etc. – vii, autentice, reale, atașante – cuvânt la care surâd mereu pentru că nu-l folosesc, dar mă izbesc mereu de el, ca și de inconturnabil sau celeritate (au și cuvintele rostul și farmecul lor, direct sau indirect – găsesc mai zilele astea, într-o carte a lui John Steinbeck – minunate povești altminteri –, cum un cal ciugulea ovăz, măi să fie, să zâmbim, pentru că ocaziile sunt rare etc.) cu întâmplări altminteri de zi cu zi care adună anii și compun viețile unora și altora care, la final, dau romane. Romanul se scrie pe măsură ce personajele își trăiesc propria viață. Un roman american, cu de toate pentru toți. Viața bate literatura. Doar uneori. Prozatoarei americane, cu obârșii hawaiiano-coreene, i-a ieșit o carte remarcabilă. Dacă o făcea și nițeluș mai concentrată era, poate, și mai bună. Am zis și eu, n-am dat cu parul. Asta așa, chichirez gâlceavă. De reținut, deci, doar titlul, O viață măruntă și un nume, Hanya Yanagihara. Cu ergainahămoragăloradzagh nu merită să ne încărcăm memoria.

 

Bedros Horasangian

Parada de Paște a lui Richard Yates

parada

Romanul „Parada de Paște” (Editura Litera, 2016, traducerea din limba engleză, Irina Negrea) e publicat pentru prima oară în SUA în 1976. Autorul lui, Richard Yates (1926–1992), scriitor cu o bună cotă prin mediile culturale de dincolo de Ocean, apreciat de Tennessee Williams, Styron sau Vonnegut și pus într-o bună relație cu Cehov, Cheever și Raymond Carver, a avut parte de un destin literar nu foarte favorabil. Dincolo de valoarea strict literară, cărțile lui s-au vândut greu (sau deloc) și nu a devenit nici autor canonic. Iar dacă a și murit, pac!, The End, povestea s-a închis. Până într-o bună zi când un critic literar, Stewart O’Nan – și suntem deja în 1999 –, scrie, după o atentă lectură a operei lui Yates, un lung, chiar foarte lung, comprehensiv și bine chițibușit studiu, în Boston Review. Eseul se numește The Lost World of Richard Yates. How the great writer of the Age of Anxiety dissapeared from the print. Rezultatul este spectaculos, scriitorul este relansat în postumitate. Și intră nu doar în atenția criticilor și istoricilor literari, dar și în atenția marelui public. Un scriitor și cărțile lui renasc într-o lume din care autorul nu mai e prezent. Așa a și ajuns și pe la noi. Și tot așa am înțeles mai bine ceea ce poate face the star machinery of Random House and The New Yorker (am citat din studiul lui O’Nan, pe care-l recomand tuturor iubitorilor de literatură, se găsește integral pe net) pentru un autor. Repet, dincolo de valoarea intrinsecă a autorului și a cărților lui. Parada de Paște, în limba română acum, se alătură lui Revolutionary Road (un roman la fel de fascinant, apărut tot la Litera în 2016) și pot impune și în România numele unui excepțional prozator. Un mare decodor al vieții. Îmi permit să avansez doar câteva impresii despre un roman care mi-a plăcut foarte tare. Este o lungă poveste întinsă pe patru decenii a unei familii din clasa de mijloc a Americii. Oameni obișnuiți, cu destine comune, cu întâmplări ale unor vieți banale, care vin și trec de la sine. Copilărie, adolescență, maturitate, bătrânețe, și gata. Destinul unei mame divorțate – prototip ar fi mama autorului – și cu două fete acoperă tot romanul. Mama (Pookie) și una dintre fete (Sarah) mor, spre sfârșitul romanului, rămâne cea mică, Emily, un fel de punct de raportare în jurul căruia se încheagă în fond toată narațiunea. Sunt aglutinate multe întâmplări din viața celor două surori, care cresc în roman de la simple copilițe care discută despre cum-e-cu-treaba-aia (splendidă pagină de proză scurtă, aș zice), până la finalul când una dintre ele moare, nu se știe exact de ce. Alcoolism? Violență fizică? Se trăiește la foc mic, se bea din greu. Altfel, bețiveala e mereu prezentă și în cărți și într-o realitate americană în care nici Faulkner, nici Scott Fitzgerald, nici Hemingway – autorul cunoscutului cocktail Bloody Mary – sau John Cheever, cum spune românul nostru, nu au dus paharul la ureche. Secvențe extrem de atent construite, personaje bine conturate, pasajele psihologice tensionate nu lipsesc. Un roman din seria filmelor Free Cinema-ului britanic al tinerilor mai mult sau mai puțin furioși de pe ambele țărmuri ale Atlanticului. Fără să ne punem prea multe întrebări, viața a și trecut. Punct. Trăim. Citim, e bine.

 

Bedros Horasangian

Marlon James și „Scurtă istorie a șapte crime”

cover-scurta-istorie-new

Marlon James și „Scurtă istorie a șapte crime” – care sunt mai multe

 

Un scriitor din Jamaica m-a lăsat cu gura căscată cu romanul lui „Scurtă istorie a șapte crime“ (Editura Litera, 2016, traducere, nuanțată și rafinată până la detalii subtile, foarte dificilă, pentru că limbajul argotic americano-jamaican e greu de translatat în limba lui „tu-ți morții mă-tii, ți-am luat gâtul”, brava lui Ciprian Șiulea). Autorul se numește Marlon James, trăiește în Statele Unite –care și-au schimbat în aceste zile președintele, acum e Donald Trump –, și e profesor la un colegiu din, nici nu mai contează în ce oraș, în SUA, oricum. Habar nu aveam de el, și cu ocazia acestui roman onorat cu Man Booker Prize 2015, am rămas cu numele lui întipărit într-o memorie pe zi ce trece mai fluidă. Literatură, excelentă lecție și demonstrație de mare literatură sub toate aspectele. Stilistic, compozițional, lexical, documentar-antropologic-sociologic, politic, artistic-literar, de ce nu. O radiografie a unei societăți aflate într-o insulă în care se vorbește engleza – mai toți locuitorii proveniți din Africa – față de cei din jur care o trag pe spaniolă sau franceză, o incizie în istoria ultimelor decenii, nu doar a celor din Jamaica, plecând de la viața și moartea unei vedete faimoase mondial a muzicii reggae. De Bob Marley este vorba. Chiar dacă numele lui nu e pomenit în text apare drept Cântărețul, avem un inventar-insectar de personaje de toate felurile. Întâmplări, evenimente, pățanii din plin. Violență, sex cât cuprinde, droguri pe toate cărările, se dansează și se chefuiește pe rupte, atunci când nu se omoară unii pe alții. Cine are puterea are totul. Cine are bani face jocurile. Restul, ce mai apucă. Resturi. Te și întrebi cine mai muncește sau dacă merită o astfel de ocupație. Viața oricum trece, viața oricum e scurtă. O carte extraordinară, scrisă dintr-o răsuflare (care a durat totuși patru ani, totul se află sau se mărturisește până la urmă), pe care un scriitor, cred eu, o scrie o singură dată în viață. Once-in-a-lifetime, cum ar veni. Ceea ce lui Marlon James i-a reușit. „Scurtă istorie a șapte crime” nu e chiar scurtă, și sunt mult mai multe crime și morți în roman. Asta ca să știm de la început pe ce picior dansăm.

 

Bedros Horasangian

 

Ziua generalilor

postare-2

Ziua generalilor

Un faimos film de acum câteva decenii, cu o prestigioasă distribuție, se numea

“Noaptea generalilor”. Fără să fie o capodoperă artistică în sine, demnă de listele

care se tot fac și desfac în istoria cinematografiei, “Noaptea generalilor”, în regia lui

Anatole Litwak, un film din 1967, cu o distribuție de zile mari (Peter O’ Toole,

Christopher Plummer, Omar Sharif, Tom Courtney și ca o pisică rătăcită într-o

cazarmă, Juliette Greco, cândva, prin anii ‘80 chiar am scris regulat despre filme în

revista lunară, cu un tiraj 200.000 de exemplare, uriaș pentru cei de azi Cinema)

era un film bine meșteșugit, meseriaș făcut și jucat, care, sunt convins, ar putea fi

vizionat cu interes și astăzi. De unde mi-a venit gândul pentru această peliculă cu

povești din Cel De-Al Doilea Război Mondial? De la o serie de cărți, mici – nu

foarte – monografii, dedicate unor mari comandanți din WW2. Dintre ei

remarcăm trei americani, generalii Bradley, Patton și Eisenhower, un britanic,

Bernard Montgomery (interesant cum la marii comandanți militari se reține doar

numele de familie, rar de tot prenumele, ca la Bradley, Omar fiind un nume mai

ciudat pentru urechile mele) cinci germani, unul mai simandicos și mai impunător

ca altul, îți vine să stai smirnă doar privindu-le figurile – nu-i mai puțin adevărat că

și șepcile impresionează (Rommel, Guderian, Model, Kesselring, Von Manstein) și

un japonez (amiralul Yamamoto, greu de băgat la cap și Isoroku). Surpriza ar fi

absența generalilor ruși/sovietici care au făcut zile fripte nu doar nemților. Poate

vor apare și despre Voroșilov sau Rokossovki ceva povești. Ne mulțumim însă cu

ce a apărut până acum. Colecția cuprinde câteva monografii, studii extrem de

bine documentate – cu poze inedite pentru noi și scheme ale unor bătălii

crâncene scrise de istorici militari care se apleacă nu doar asupra unor puternice

personalități militare, dar și asupra confruntărilor propriu-zise care i-au făcut

faimoși pe acești ofițeri de carieră. Dacă-i pui pe aceștia față în față cu generalii

români pe care ni-i livrează zilnic televiziunile te apucă plânsul. Să nu dăm nume,

închidem paranteza. Așa că oricine vrea să vadă tancuri, tunuri, mitraliere și

generalii care au condus o sumedenie de bătălii dintre cele mai faimoase își poate

satisface această curiozitate pentru “cioroboaiele trecutului”, cum ar spune

cronicarul moldav, care n-a mai apucat astfel de drăcovenii și grozăvii. Eventual

un pahar de Grasă de Cotnari, vechi de opt ani, de la surorile Terente, care îl

ispitea pe Mihail Sadoveanu cândva, ar putea da și un gust bun acestor pagini de

istorie militară pline de culoare.

 

Bedros Horasangian