de Bedros Horasangian

Pe vremea cînd românii trăiau după datinile strămoșești și nu ca acum după buletinele de știri de la CNN și BBC World News, apropierea Crăciunului ( căci Nașterea pruncului Iisus Hristos era mult mai importantă decît îmbulzeala de azi pe la mall-uri pentru îmbuibarea și distracția de  Anul Nou ), postul și praznicul lui aveau multiple semnificații. Renunțarea parțială la voluptățile și satisfacțiile trupești presupuneau și o anume reapropiere de sufletul și mintea fiecăruia. Puțină meditație și visare întru lăuntrul fiecăruia. Nu neapărat rugăciune, cat mai ales o anume stare de liniște și pace, melancolii și rememorări, visări de bine și frumos, de bucurie de a trăi. Pare pueril și vag ridicol astăzi să mai pomenim de așa ceva. Sau nu e timp, sau nu sunt bani, sau nu avem stare pentru așa ceva. Și la urma urmelor, la ce bun? Cumpărăturile pentru mesele festive ce se țin lanț ne obligă la o anume frenezie, atunci cînd plecările intempestive spre destinații exotice nu ne incită imaginația. Sigur că un Crăciun petrecut cu schi nautic și dansuri vioaie-virile Caraibe sau Dubai are alt parfum decît cel consumat lîngă zidurile Dragomirnei, în dangătul clopotelor de la Bistrița sau pe Valea Izei în Maramureș. Păi ce e mai frumos pe lumea asta decat locul unde te-ai născut ? Sigur că o partie de schi – de 24 de milioane de euro, oare ce-o fi avînd așa cu moț de a costat atîtea parale? – inaugurată de Elena Udrea la Poiana Brașov poate bucura mulțimea de turiști ce au dat buzna în stațiunea de langă Brașov. Sigur că niște frumoase și scumpe cadouri pot atrage zîmbete de admirație și chiote de bucurie. ”Vai, Mihai, ce cercei frumoși mi-ai luat, sunt de la Tiffany sau Van Cleef ? Dragul, de el, nu mă uită niciodată!” Țoc, Țoc, se lasă cu pupăceală și înbunătățirea relației conjugale după cine știe ce momente mai aprinse legate de vreo aventură pasageră. Să zicem. Exemplele noastre, ca și ironiile noastre, altminteri, mai mult decît amical-tolerante, ar vrea să ne ducă altundeva.

Unde?

Nu prea știm. Fiecare poate alege și găsi un drum. Spre bucuriile simple. De care parcă am uitat. De parcă nici nu ar fi fost. De bucuriile Crăciunului, al pomului de iarnă, al colindelor fără Jingle Bell și miros de somon fumee, al globurilor colorate și al lumînărilor aprinse, al Moșului care vine cu daruri la copii (“Aăăă, mie de ce mi-ai luat un Kalașnikov și lui Gigel un M16 semiautomat… ăăăă!”) și la cei mari (“Wow, Chivas Regal de 12 ani, de cînd îmi doream o sticlă și eu…”), cativa fulgi de nea sau o mică plimbare, pe jos, of course, la șosea. Căci dacă ar fi să ne bucurăm, am avea motive la tot pasul. In fiecare clipă. Că îți sare în față o veveriță în Parcul Herăstru, îti zîmbește Georgiana că i-ai adus înapoi brațara de aur pe care o pierduse cînd voia să rupă două frunze uscate din copacul de lîngă Roata Mare sau pur și simplu te uiți la cerul însorit sau cenușiu de deasupra ta. Pur și simplu, totul e minunat. Și tu ai sufletul plin și curat, nu te mai gîndești la dobînda de la creditul de la bancă sau la blana de chinchila care ți-a făcut cu ochiul. Viața e minunată așa cum e și merită s-o trăiești din plin.Chiar dacă salariile sunt înghețate, pensia n-a venit de cîteva luni, vecinii ți-au furat crenguța de brad de deasupra ușii și nevasta te boscorodește că te-ai apucat de scris felicitări la prieteni în loc să faci maioneza cu blenderul Siemens cel nou. Poate am exagerat pe alocuri – 25 de milioane de euro pîrtia de schi de la Poiana Brașov este însă cifră oficială – dar una peste alta credem că ați priceput unde batem. Să ne bucurăm dară de orice clipă care ne este dată. Mai ales acum, de Crăciun și Anul Nou, cînd toată lumea e mai bună și generoasă, veselă și dornică de sentimente gingașe. Să profităm cat se poate de mult.

Așa să fie.

La Mulți Ani 2012 cu bucurie la toată lumea să fie!

Mulţumim tuturor celor care ne-au trimis fotografii cu viziunea lor despre iarnă. Au fost multe şi toate ne-au plăcut!  Câştigătorul concursului îl alegem prin tragere la sorţi dintre cei ale căror fotografii sunt mai jos. Ce câştigă? Cărţi în valoare de 300 lei de la noi! Mult succes!

de Răzvan Voncu

Muzica este o mesageră a zeilor sau, dimpotrivă, a Infernului?

Aceasta este întrebarea de la care porneşte romanul Clopotele, al scriitorului american Richard Harvell. Moses Froben, născut într-o clopotniţă a unui sat eleveţian, din relaţia păcătoasă dintre preotul catolic şi „nebuna” satului, este posesorul unei voci de excepţie. Ea, vocea, îi aduce în viaţă deopotrivă lumina şi întunericul, eliberarea de condiţia sa umilă şi, totodată, captivitatea într-o alta, la fel de (dacă nu şi mai) chinuitoare.
Căci, aruncat în râu de tatăl nelegiuit, dornic să scape de amintirea păcatului său, Moses va fi salvat de nişte călugări. Intrat în mânăstire, vocea îl va face repede remarcat, dar îl va şi condamna pe viaţă: adolescentul va fi castrat, pentru ca vocea sa angelică să îşi păstreze puritatea.
În consecinţă, tânărul va cunoaşte, pe de-o parte, culmile de neatins ale muzicii, ca şi pe cele ale reuşitei sociale. Din infernala clopotniţă de sat elveţian, în care stătea cu mama sa, complet izolat şi ostracizat, Moses ajunge să cânte pe cele mai râvnite scene muzicale ale lumii: cele din Viena imperială (romanul este localizat la sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi din Veneţia.

Pe de altă parte, Moses Froben va cunoaşte şi bolgiile infernului condiţiei de castrat. Îndrăgostit de nobila Amalia, el va trebui să-şi trăiască până la capăt condiţia tragică, de musico, admirat şi dispreţuit în acelaşi timp. Căci, oricât de angelică ar fi vocea lui şi oricât de mare ar fi bucuria pe care muzica le-o produce celor din jur, Moses continuă să fie privit de aceştia – şi în special de soţul Amaliei, Anton Riecher – drept o făptură respingătoare. Tragedia lui este că nu poate forma un cuplu cu femeia pe care, totuşi, o iubea cu toată fiinţa sa.

Romanul lui Richard Harvell, deja tradus în 13 limbi, ne oferă, pe fundalul poveşti tragice a lui Moses, şi o incursiune pasionantă în lumea strălucitoare şi decadentă a sfârşitului secolului al XVIII-lea. O lume a începuturilor operei moderne, a marilor castrati, a pasiunilor şi conflictelor ireductibile. Nu-i este uşor lui Moses Froben să îşi croiască un drum în acest mediu închis. Cu ajutorul celor doi călugări care-l salvaseră de la înec şi îl ocrotiseră toată viaţa, Moses i se substituie unui alt musico faimos, Gaetano Guadagni, în timpul premierei unei opere, şi, transmiţându-i, prin intermediul muzicii, un mesaj Amaliei, aflate în sală, reuşeşte să fugă cu ea. Nu întîmplător, opera dirijată de Gluck este Orfeu: Harvell ţese cu măiestrie o pânză de semnificaţii mitice în spatele poveştii lui Moses şi a Amaliei, noii Orfeu şi Euridice. Căci, tot ca Euridice, Amalia va muri pe altarul iubirii imposibil de împlinit, lăsându-i lui Moses un copil, cel pe care îl purta în pântece în momentul în care il musico a smuls-o de lângă soţul ei. Iubirea lui se va transfera asupra copilului, pe care îl va creşte ca pe fiul său. Şi căruia îi va lăsa moştenire, între altele, manuscrisul acestui roman, scris la persoana I, sub forma unor memorii. Convenţia manuscrisului găsit îmbracă natural confesiunea lui Moses Froben, subliind din nou iscusinţa autorului.

Căci Richard Harvell a reuşit în Clopotele un roman complex, profund, tragic, care se citeşte pe nerăsuflate.

Litera este, anul acesta, spiridușul preferat al Moșului. De ce e preferat? Pentru că oferă cele mai multe cadouri… Nu ați auzit? Litera organizează o super tombolă unde oferă premii dintre cele mai variate – excursii în țară, cărți și rechizite școlare, aparate foto, iar premiul cel mare este o mașină Suzuki Swift. Ne dați dreptate că suntem preferații Moșului?
 
Și pentru că știm că sunteți de acord cu noi, vă vindem și un pont: și anume cum să vă înscrieți la tombolă. Așadar, achiziționând orice carte de pe www.litera.ro, din librăriile și kypermarketurile din marile orașe din țară (Cora, Real și Carrefour), veți primi un talon. O dată completat talonul, vă înscrieți în tombolă. Și știți cum se zice – mai multe taloane completate, mai multe șanse de câștig…  Așa că fiecare carte achiziționată înseamnă o șansă în plus pentru a câștiga unul dintre premiile tombolei. Și, de ce nu, o șansă mai aproape de a fi posesorii marelui premiu – un autoturism Suzuki Swift.
 
Vă ținem pumnii!

de Bedros Horasangian

Mme de Sevigne, o faimoasă cucoană din înalta aristocrație franceză a secolulul al XVIII-lea a lăsat posterității o și mai faimoasă corespondență. Care era și este binecunoscută prin secole nu doar francezilor dedulciți la cancanuri amoroase, dar și celor dedați unor preocupări literar-filozofico-morale. Pe langă faptul că a fost una dintre frumusețile epocii sale, Mme de Sevigne s-a dovedit și una dintre marile spirite ale unei țări care nu a dus lipsă de vorbe de duh și întorsături de frază retorice dintre cele mai subtile. Într-una din scrisori îi răspunde fiicei sale, Mme de Grignan, femeie măritată la randul și la casa ei, care o întreabă și pisălogește ce crede mama ei despre dragoste. Trebuie să recunoaștem că întrebarea este extrem de dificilă și greu de găsit cel mai potrivit răspuns. Doar că Mme de Sevigne – regretatul Alendru Paleologu era un mare admirator al acestei cucoane plină de nuri, dar și multe alte calități pentru toate varstele, ca să ne exprimăm, și noi elegant și aluziv – găsește un răspuns concret și foarte practic și astăzi. „Draga mea, îi scrie fiicei sale, îmi place din cand în cand să o practic, dar nu-mi place să comentez niciodată. Ce să explici și cui dacă ești îndrăgostită sau iti place de un bărbat”?

Ce să mai adăugăm noi astăzi? Nimic. Nu s-a schimbat mare lucru pe lumea asta dacă este vorba de emoții și sentimente. Că avem mai multă sexualitate, poate, și mai multe fantezii erotice decît în Evul Mediu – în mod sigur. Ei bine, și ce-i cu asta ? Nu am devenit mai multumiți, buni sau chiar fericiți. Aha, fericiți! Ce-o fi și cu fericirea asta, de care vorbim cu toții, ne tot întrebăm și pe cont propriu, dar nu-i dăm de capăt în nici un chip ? Cu fericirea cred că este cam la fel ca și dragostea de care pomenea Doamna De Sevigne.

Nu știm mai nimic. Știm ce este apa. Sau un cal. Uite un cal. Sau permanganatul de potasiu. Are o formulă clară și se poate dovedi chimic. Și tot așa, mai nou, dai căutare pe google despre orice si ai un răspuns concret la mînă. Despre pămînt, lună, soare, nori – aici s-ar putea produce încurcături – oceane, gasteropode, capitala statului Burundi – este Bujumbura, nu mai căutați – sau Amazonul. Sau omul. Un om, doi oameni. Oamenii. Dar fericirea? Cine poate să spună cu mana pe inimă că știe despre ce este vorba? A pus mîna și a strigat, Este! Să-i dea o definiție. Acolo, o vorbă, două, de sămanță. S-o explice. Doar un lung șir de aproximații. Mai mult sau mai puțin savante. Pentru fiecare dintre noi. Ceva, acolo. Fericirea este. Fericirea a fost. Fericirea ar putea fi. Abia de aici, din acest punct care poate fi cu totul altul pentru fiecare dintre noi, am putea divaga. Cumva.

Fără nici un fel de certitudini. Că ar fi vorba de ochii verzi ai unei iubite brunete, de savoarea unei lingurițe de șerbet, de un model nou de  rochie desenat de Roberto Cavalli, un gol dat de Messi pentru Barcelona în meciul cu Real Madrid, o vorbă bună de la soție sau de creșterea pensiilor cu 50% începînd cu unu ianuarie 2012, așa cum pronunță simpaticul nostru Prim Ministru. Dragul de el, mereu un om fericit.
Fericirea? E de găsit pe cont propriu. Cine are răspunsuri sau soluții chiar ne poate spune și nouă.

Și iată că a sosit și mult așteptata lună din an… Cu mic, cu mare ne strângem laolaltă și îl așteptăm pe Moșu’! O magie se petrece și, deodată, toți suntem mai buni, mai umili, mai altruiști și mai plini de har… Nu ne dorim decât ca această stare se se prelungească și în restul lunilor și să trăim la fel de frumos tot timpul anului…

Până atunci, însă, în sunet de zurgălăi și voie bună, vă anunțăm că Litera e unul dintre spiridușii de încredere ai Moșului și că vă pregătește cele mai frumoase cadouri… Pe tot parcursul lunii decembrie toți cei care ne sunt prieteni pe Facebook pot câștiga zilnic cărți, Sfântul Nicolae anunța surprize și mai și, iar în Ajun… Dar nu dezvăluim mai mult, vrem să păstrăm surpriza!Š
Și ca să nu ziceți că doar prietenii de pe Facebook sunt privilegiați, trimiteți-ne pe concurs@litera.ro o fotografie  care din punctul vostru de vedere simbolizează iarna, Crăciunul, familia, sărbătorile și puteți să vă întregiți biblioteca cu cărți în valoare de 300 lei. Noi primim fotografiile, iar pe 20 decembrie le postăm pe blog, câștigătorul fiind ales prin tragere la sorți. Nu-i așa că ne facem bine treaba de spiriduși?

Dați sfoară în țară și anunțați-vă prietenii că în luna cadourilor Litera vă dăruiește cele mai frumoase cărți!

Așa cum bine știți deja, în perioada 23-27 noiembrie, are loc Târgul de Carte Gaudeamus. Profităm de ocazie și vă  invităm la standul nostru din Pavilion Central, Romexpo, cu numeroase surprize, titluri noi și evenimente interesante.   
 
În colecția de ghiduri turistice vizuale Top Zece, Litera lansează vineri, 25 noiembrie, ora 15:00, cartea Top Zece București. La eveniment vor fi prezenți Sorin Oprescu, primarul general al capitalei, Tudor Toma, secretar general al Primăriei Municipiului Bucuresti și Flavia Voinea, redactor-șef București Fm. În aceeași zi, de la ora 17:00, are loc lansarea celui mai complex atlas al Pământurilor Sfinte realizat până în prezent -€“ Biblica, în prezența lui Adrian Cioroianu, istoric, Bedros Horasangian, scriitor și Rafael Udriște, realizator și prezentator TV.

Sâmbătă, 26 noiembrie, de la ora 12:00, vom lansa volumul Zece zile sub văl. La eveniment vor fi prezenți Daniela Zeca Buzura (autor), Luca Niculescu și Cristian Tabără, realizatori și prezentatori TV. La ora 14:00, în colecția de literaturムPremium lansăm cartea Clopotele de Richard Harvell alături de Maia Morgenstern, Elisabeta Lăsconi, Bedros Horasangian și Ovidiu Șimonca, critici literari. La ora 17:00 are loc lansarea cărții Pasiune de Lauren Kate, din colecția de literatură pentru adolescenți. Vom retrezi interesul tinerilor pentru lectură și cărți bune alături de Măriuca Mihăilescu, realizator și prezentator tv și membrii Lala Band.

Duminică, 27 noiembrie, Litera reînvie universul frumos al copilăriei prin trei lansări adresate copiilor.  De la ora 12:00 vom asista la punerea în scenă a acțiunii din cartea Aventurile spiridușului Valentin de către copiii din trupa de teatru coordonată de Daniela Nane. De la ora 14:00 vom redescoperi alături de Monica Davidescu lumea circului la lansarea cărții Circul Bambini, iar de la ora 16:00 ne vom pregăti pentru sărbătorile de iarnă la lansarea cărții Moș Crăciun pribeag sosește. Vom citi poezii împreună cu Raluca Moianu și vom asculta colindele corului Bravissimo.
 
 Vă așteptăm!

Continuarea bestsellerului „Damnare”.
 Aventura celor doi îndrăgostiţi va continua în volumul al treilea, „Pasiune”

– Ce a fost asta?
– Unde s-a dus?
– Cine a învăţat-o să faca asta?
 Vocile frenetice din curte îi sunau şovăielnice şi distante lui Daniel. Ştia că restul îngerilor căzuţi se certau, căutând mesageri în umbrele din curte. Daniel era ca o insulă, izolat de orice, în afară de propria sa agonie.
 O dezamăgire. O dezamăgire.
 Cum se putea una ca asta? Săptămâni la rând se luptase s-o ştie în siguranţă, până când nu mai putuse s-o apere.
 Acum momentul acela venise şi please – la  fel şi Luce.
 I se putea întâmpla orice. Şi putea fi oriunde. Nu se simţise niciodată atât de gol pe dinăuntru şi de ruşinat.
 – De ce nu putem găsi, pur şi simplu, mesagerul prin care a trecut, îl reconstruim şi mergem după ea?
 Băiatul nefilim. Miles. Era în genunchi căutând prin iarbă cu mâinile. Ca un idiot.
 – Nu funcţionează aşa, se răsti Daniel la el. Când păşeşti în timp, iei mesagerul cu tine. De asta nu faci niciodată lucrul ăsta dacă…
 Cam îl privi pe Miles cu o expresie aproape de milă.
 – Spune-mi, te rog, că Luce ştie mai multe despre călătoriile cu mesagerii decât tine. Lui Miles.
 – Taci din gură, spuse Shelby sărind în apărarea lui Miles. Dacă nu ar fi reuşit cu Luce, Phil ar fi luat-o cu el.
 Shelby arăta în gardă şi temătoare, nelalocul ei în mijlocul îngerilor căzuţi. Cu ani în urmă, se îndrăgostise de Daniel – el nu, bineînţeles, dar, până în seara asta, el avusese o părere bună despre ea. Acum, îi stătea pur şi simplu în cale.
 – Ai spus chiar tu că lui Lice îi va fi mai bine moartă decât cu Proscrişii, continuă ea, protejându-l în continuare pe Miles.
 – Proscrişii care au venit aici din cauza voastră, se băgă Arriane în discutie, întorcându-se către Shelby, a cărei faţă se făcu roşie.
 – De ce presupui că un nefilim oarecare ar putea detecta un proscris? o întrebă Molly pe Arriane. Tu erai la şcoală. Tu ar fi trebuit să observi.
 – Toată lumea linişte.
 Daniel nu putea gândi cum trebuia. Curtea era plină de îngeri, dar absenţa lui Luce o făcea să pară goală.
 Nici nu se putea uita la altcineva. Shelby – pentru că picase în capcana proscrişilor. Miles – pentru că trăia cu impresia că avea un cuvânt de spus asupra viitorului lui Luce. Cam pentru ceea ce încercase să facă…
 Oh, momentul în care crezuse că o pierduse din cauza săgeţii lui Cam! Aripile i se păruseră prea grele pentru a le înălţa. Mai reci decât moartea. În momentul acela, renunţase la orice speranţă.
 Dar fusese numai un truc. O reflexie, nimic deosebit în condiţii normale, dar ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat Daniel astă-seara. Îi zguduise zdravăn. Aproape îi omorâse. Până când venise bucuria reînvierii ei.
Încă mai exista speranţă.
Numai să o poată găsi.
Fusese uimit să o vadă pe Luce deschizând umbra. Surprins, impresionat şi atras de ea, dar, mai presus de toate, şocat. De câte ori o făcuse fără ca el să ştie?
– Ce crezi? îl întrebă Cam, venind lângă el. Aripile li se apropiară cu o forţă magnetică, iar Daniel era prea obosit ca să le mai îndepărteze.
– O să mă duc după ea, spuse.
– Bun plan, zise Cam sarcastic. Du-te după ea! Oriunde în timp şi spaţiu, de-a lungul a câteva mii de ani. De ce-ai avea nevoie de o strategie?
Sarcazmul lui îl făcu pe Daniel să-şi dorească să-l ia la bătaie pentru a doua oară.
– Nu-ţi cer nici sfatul, nici ajutorul, Cam.
Numai două săgeţi rămăseseră în curte: cea cu care o omorâse Molly pe proscrisă şi pe care o avea Daniel şi cea pe care o găsise Cam pe plajă, la începutul armistiţiului. Ar fi fost o simetrie interesantă dacă Daniel şi Cam ar fi fost inamici în momentul ăsta – două arcuri, două sageţi şi doi inamici de moarte.
Dar nu. Nu încă. Trebuiau să elimine prea mulţi alţii înainte să se înfrunte iar unul cu celălalt.
Roland, care stătea între cei doi, îi vorbi lui Daniel cu voce joasă:
– Ideea este că treaba asta va necesita un efort de echipă. Am văzut cum copiii ăştia sar în mesageri. Nu ştie ce face, Daniel.Va da curând de belele.
– Ştiu.
– Nu e mare semn de slăbiciune să ne lasi să te ajutăm, spuse Roland.
– Pot eu să vă ajut, interveni Shelby. Până atunci şuşotise cu Miles. Cred că ştiu unde ar putea fi.
– Tu? întrebă Daniel. Ai făcut destul. Amândoi.
– Daniel…
– O cunosc pe Luce mai bine decât oricine. Daniel le întoarse tuturor spatele şi înainta în spaţiul întunecos şi gol din curte, unde păşise ea în mesager. Mai bine decât o veţi cunoaşte voi vreodată. Nu am nevoie de ajutorul vostru.
– Tu ştii trecutul ei, spuse Shelby, postându-se în faţa lui pentru a-l forţa s-o privească. Nu ştii ce a trecut în astea câteva săptămâni. Eu am fost împreună cu ea când şi-a văzut vieţile anterioare. Eu i-am privit chipul când şi-a găsit sora pierdută, când tu ai sărutat-o şi… Shelby pleca târşându-şi picioarele. Ştiu că mă urâţi cu toţii în momentul ăsta… Dar jur pe… orice vreţi voi. Puteţi avea încredere în mine. Şi în Miles.Vrem să vă ajutăm.Vă vom ajuta.Vă rog! Îl apucă pe Daniel de braţ. Ai încredere în noi!
Daniel se eliberă. Treaba asta cu încrederea îl făcuse întotdeauna să se simtă nelalocul lui. Relaţia lui cu Luce era de neclintit. Niciodată nu trebui să lucreze la capitolul încredere. Iubirea lor pur şi simplu era.
Dar, în toata eternitatea, Daniel nu reuşise niciodată să aiba încredere în nimeni şi în nimic altceva. Nu voia să înceapă acum.
Undeva pe stradă un câine lătra. Şi apoi încă o dată, mai tare. Mai aproape.
Părinţii lui Luce se întorceau de la plimbare.
În curtea întunecată, ochii lui Daniel îi întâlniră pe ai lui Gabbe. Stătea lângă Calle, probabil consolând-o. Deja îşi retrăsese aripile.
– Pleaca, îi spuse Gabbe în vreme ce stăteau în curtea dezolantă, plină de praf.
Voia, de fapt, să spună: „Du-te după ea”. Ea avea să se descurce cu părinţii lui Luce. Să o ajute pe Calle să ajungă acasă. Se ocupă ea de tot. Daniel trebuia doar să se ducă după ceea ce conta. „O să te găsim şi o să te ajutăm cât de curând putem.”
Luna apăru din spatele unui nor. Umbra lui Daniel mai zăbovi pe iarba de la picioare. O privi cum se măreşte un pic, apoi începu să scoată mesagerul din ea. Când masa rece şi întunecată îl atinse, Daniel îşi dădu seama că nu mai călătorise în timp de multă vreme. Nu-i stătea în fire să privească în urmă.
 Dar mişcările erau încă în el, îngropate în aripile, sufletul sau inima sa. Se mişca repede, dând la o parte umbra mesagerului şi ciupindu-l uşor ca să-l separe de pământ. Apoi, îl azvârli ca pe o bucată de argilă în aer, chiar în faţa lui.
 Forma un cadru clar şi bine delimitat.
 Făcuse parte din toate vieţile trecute ale lui Luce. Nu exista niciun motiv să n-o găsească.
 Deschise uşa. Nu era timp de pierdut. Inima lui urma să-l duca la ea. Avea senzaţia că după colţ pândeşte ceva rău, dar şi speranţa că în depărtare îl aşteaptă ceva incredibil.
 Trebuia să fie aşa.
 Dragostea lui arzătoare pentru ea îi inunda corpul, până când se simţi atât de plin, că nici nu ştia dacă putea călători. Îsi ţinu aripile apropiate de corp şi intră în mesajer.
 În spatele lui, în curte, o agitatie îndepărtată. Şoapte, nelinişte şi tipete.
 Nu-i păsa. Chiar nu-i păsa de nimeni.
 Numai de ea.
 Scoase un strigăt când păşi.
 – Daniel!
 Voci. În spatele lui, urmându-l, apropiindu-se, chemându-l în timp ce pătrundea tot mai adânc în trecut.
 OARE AVEA SĂ O GĂSEASCĂ?

 FĂRĂ DISCUŢIE.

ŞI S-O SALVEZE?

 ÎNTOTDEAUNA.
DRAGOSTEA NU MOARE!

 Iadul pe pământ… cam asta înseamnă pentru Lucinda Price să fie departe de iubitul ei Daniel. Le-a luat o veşnicie să se regăsească, dar acum el trebuie să o abandoneze din nou, tocmai pentru a o proteja.
 La Shoreline, o şcoală privată exclusivistă de pe coasta de nord a Californiei, Luce are parte de experienţe inedite, dar se află, de fapt, în mijlocul unui război în care sunt implicate toate forţele răului. Într-un decor cu totul nou, dar la fel de periculos, ea învaţă să folosească umbrele ca fereastră către vieţile anterioare şi descoperă cu ajutorul lor că Daniel nu i-a dezvăluit adevărul întreg. Îi ascunde ceva-ceva extrem de periculos.
 E oare posibil ca Daniel s-o fi minţit? E oare posibil ca destinul ei să fie, de fapt, cu totul altul? CÂTE VIEŢI TREBUIE SĂ TRAIEŞTI PENTRU A GĂSI PE CINEVA PENTRU CARE MERITĂ SĂ MORI ?

 VIAŢA CELOR DOI ÎNDRĂGOSTIŢI – ÎN VOLUMUL AL TREILEA, „PASIUNE”.

Roman publicat în 25 de ţări.
# Bestseller New York Times

Lauren Kate a crescut în Dallas, a mers la şcoală în Atlanta şi a început să scrie în New York.

„…şi pentru un mic autobuz roşu cu etaj, care m-a făcut fericită
 exact la momentul potrivit” /Autoarea /

Hyde Park, Londra
8 aprilie 1912

 Fata căzu în genunchi şi Începu să plângă, în vreme ce băiatul privi împrejur. Aşa cum bănuise, parcul era pustiu la acea oră. Joggingul mai avea mult până să fie la modă, iar pentru cerşetorii care dormeau pe bănci, acoperiţi doar cu un ziar, era prea frig.
Băiatul înfăşură cu grijă cronograful în batistă şi-l îngesui în rucsac.
 Fata se ghemui lângă unul dintre copacii de pe malul nordic al lacului Serpentine, pe un covor de şofran înflorit.
 Umerii fetei săltau din cauza suspinelor care aduceau cu plânsetul disperat al unui animal rănit. Băiatul suporta cu greu momentul, dar ştia din experienţă că era mai bine s-o lase în pace, aşa că se aşeză lângă ea în iarba îmbibată cu rouă, îşi pironi ochii în oglinda neclintită a lacului şi aşteptă.
 Aştepta să se potolească durerea, de care ea nu avea probabil să scape definitiv niciodată.
 Nici el nu se simţea mai bine, dar încerca să se adune pentru ca ea să nu fie nevoită să-şi facă griji şi pentru el.
 – Oare s-au inventat deja batistele de hârtie? întrebă ea în cele din urmă, trăgându-şi nasul şi întorcând spre el chipu-i scăldat în lacrimi.
 – Habar n-am, spuse el. Dar am ceva de genul ăsta, însă din pânză, cu monogramă.
 – G.M. Ai furat-o cumva de la Grace?
 – Mi-a dat-o de bunăvoie. Îţi e permis să-ţi sufli nasul în ea, prinţesă.
 Fata zâmbi strâmb, înapoindu-i batista
– Acum nu mai e bună de nimic. Îmi pare rău.
– Nu te îngrijora! O întind puţin la soare şi se usucă, după care se poate folosi iar, spuse el. Important este că te-ai oprit din plâns.
Lacrimile-i inundară din nou ochii.
– Nu ar fi trebuit s-o abandonăm. Are nevoie de noi! Nu ştim dacă va funcţiona cacealmaua noastră şi nu avem nicio şansa să aflăm.
Cuvintele ei venira ca o lovitură de cuţit pentru el.
– Morţi, am fi putut să-i fim şi mai puţin de folos.
– Dacă am fi putut măcar să ne ascundem împreună cu ea, undeva în străinatate, sub nume false, doar până ar fi fost destul de mare…
Băiatul o întrerupse dând din cap vehement.
– Ne-ar fi găsit oriunde am fi mers, doar am mai vorbit despre asta de o mie de ori. Nu am abandonat-o eu, am făcut singurul lucru inteligent pe care l-am fi putut face: i-am înlesnit o viaţă în siguranţă. Cel puţin, pentru următorii şaisprezece ani.
 Fata tăcu o clipă. Un cal necheza undeva departe, iar dinspre West Carriage Drive se auzeau voci, deşi era aproape încă noapte.
 – Ştiu că ai dreptate, spuse ea în cele din urmă. Dar mă doare aşa de tare să ştiu că nu o vom mai vedea niciodată! Îşi şterse cu mâna ochii înlăcrimaţi. Cel puţin, nu ne vom plictisi. Mai devreme sau mai târziu, tot vom fi dibuiţi, chiar şi în această epocă, şi vor trimite gardienii pe urmele noastre…

O călătorie necontrolată în timp este anunţată de obicei cu câteva minute, ori chiar zile înainte, cu senzaţii de ameţeală ce afectează capul, stomacul şi/ sau picioarele. Primul salt în timp – numit şi saltul de iniţiere – are loc între al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea an de viaţă al purtătorilor genei.
 (Extras din Cronicile gardienilor,
 Vol. II, Reguli generale valabile)

 Uneori poate fi o adevărată povară să trăieşti într-o familie cu atât de multe secrete. Cel puţin aşa gândeşte Gwendolyn, o adolescentă de şaisprezece ani, până în ziua în care se trezeşte brusc în Londra secolului trecut. Atunci îşi dă seama că s-ar putea că ea însăşi să fie cel mai mare secret al familiei sale, căci a moştenit capacitatea de a călători în timp. Ceea ce nu realizează Gwendolyn este faptul că n-ar trebui să-ţi permiţi să te îndrăgosteşti când te afli prins între două epoci… căci asta poate complica lucrurile şi mai tare. Mai ales că nici în trecut nu mai e cum era odată…

– Eşti îndrăgostită de el.
– Ba nu.
– Ba da, este. Doar că nu ştii încă.
– Şi tu de unde ştii?
– Pentru că băiatul este de-a dreptul irezistibil. Of, Doamne, i-ai văzut ochii? Verzi, ca ai unui tigru. Cred că şi mie mi s-au înmuiat puţin genunchii când m-a privit, aşa furios cum era.
– Ce? Sper că nu vorbeşti serios! De când îţi plac ţie ochii verzi?…

O trilogie palpitantă, amuzantă şi plină de romantism. Asta este cartea „Roşu de rubin. Culorile dragostei”. Urmăriţi aventurile tinerei Gwendolyn în volumul al doilea, „Albastru de safir”.

Londra, 14 mai 1602

„Era întuneric pe Aleea Southwark; întuneric şi pustiu. În aer pluteau miasme de alge, hazna şi de peşte mort. El o strânse şi mai tare… involuntar… şi mai tare…”

Autoarea, prozatoare germană şi poetă contemporană, născută în 1958, în Gotha, a studiat psihologia la Jena şi apoi a lucrat ca asistent-cercetător la Universitatea „Karl Marx”, din Leipzig, a fost psiholog pentru copii şi redactor al revistei YPSILON. În 1982 a debutat literar cu o colectie de poezie, POESIE ALBUM 1979, iar din 1994 s-a dedicat în întregime scrisului. Pentru poemele şi romanele sale a primit premii importante, printre care se număra Premiul Leonce und Lena, în 1993, Premiul Heimito von Doderer şi Premiul Indeborg Bachmann, ambele în 1998, dar şi Deutsche Kritikerpreis, în 2001.

 În 2009, N-AI SĂ MORI a primit premiul Cărţii Germane, care se decerneaza anual „celui mai bun roman scris în limba germană”, fiind ales dintre 154 de titluri intrate în competiţie, la propunerea a peste 70 de edituri din Germania, Austria şi Elveţia.

(…)…Născuta pe 3.12.1972, locuieşte în Huckelboven…
 Stop! Păi, nu e vorba de ea! De ce nu poate să strige cuvintele astea atât de tare pe cât ar vrea? Mama mă-sii, ar trebui să poată!
 LINIŞTITI-VĂ, NE ÎNTOARCEM IMEDIAT LA DUMNEAVOASTRĂ!
 Cine a spus asta? Tânărul care stş aici, lângă ea? Crede că poate să deschidă amândoi ochii deodată. E cam dificil, parcă ar apăsa-o ceva pe pleoape. Tânărul îi zâmbeşte, dar asta nu o linişteşte prea tare.
 Nu e ea! Este cu paisprezece ani mai mare şi nu locuieste în Huckelhoven!
 
 I DON’T… I DON’T…
 De ce nu poate să continue propoziţia? Tânărul le spune celorlalţi bărbaţi îmbrăcaţi în halate albastre că, atunci când nu doarme, încearcă să vorbească, dar în engleză, nu în germană. Bărbaţii mustăcesc. Ea se uită să vadă dacă nu cumva există în apropiere şi o femeie.Vede una, care stă undeva în spatele bărbaţilor ăstora, dar care pare să fie ocupată cu ceva.
 Unul dintre bărbaţi se apleaca deasupra ei.

MĂ AUZIŢI?
 Doar n-o să-i spună ăstuia dacă poate să îl audă. Să ţipe cât o vrea.
 Inchide ochii.

(…) Este îndepărtată calota craniană. Un robot taie cu grijă o felie de carne de un roşu-închis. Trebuie pus altceva în loc. Robotul vrea să introducă o minunată felie de piatră, de un albastru-deschis. Cum se numeşte oare piatra? Nu îi vine nimic în minte. Fiica ei are o piatră ca asta. A zis că e falsă, pentru că este colorată. Aha, atunci cea de acum trebuie să fie atceva. Doar n-o să-i introducă robotul o piatră falsă în cap! După ce a fost introdusă piatra aceea plată, totul se întunecă din nou, deşi înainte fusese neplăcut de multă lumină. Nu mai apucă să vadă decât un tub lung şi subţire de plastic care se tot mişcă. Încotro duce, de unde vine? Păcat că nu poate să-şi mişte capul, ca să poată urmări ce e cu tubul ăsta. În el se mişcă un lichid închis la culoare, de o nuanţă brun-roşiatică, picături care bolborosesc fugărindu-se unele pe altele. (…)

 (…) A-FA-ZIE.
 Sigur că acest cuvânt îi sună cunoscut. Dar ce înseamnă? De ce nu-i vine nimic în minte? Îl ştie de undeva. Atunci când bărbatul în halat albastru l-a pronunţat, i s-a părut imediat cunoscut. A-fa… ziua se încheie aici pe la şapte, apoi începe noaptea. Nu încape îndoială că vor fi strânşi din nou, aşezaţi, învârtejiţi într-o spirală, după ce i-au lăsat lipsiţi de cunoştinţă, cu ajutorul pungilor lor pline de lichide. Privesc de afară, de după geam, la cei care mor. S-a resemnat cumva, e atât de CALMĂ. Dacă ar fi să moară în noaptea asta, ar fi bine, căci nu se va opune în vreun fel. De ce ar face-o? A aflat deja marele secret: fac caramizi din oameni şi le aşaza undeva afară, în natură.
 E sfârşit de zi acum.
 Un ultim rămas-bun. I-a venit vremea. (…)

(…) Vine cineva. Blonda? Da, ea e. Asta-i mai trebuia. Se uită la ea de sus, cu o figură acră.
 
DIN NOU? IAR O SĂ TREBUIASCĂ SĂ VĂ SPĂL ŞI SĂ VĂ SCHIMB. DREPT PEDEAPSĂ, O SĂ VĂ IMOBILIZEZ ŞI O SĂ VĂ IAU PĂTURA. CINE ŞTIE CE-O SĂ MAI FACEŢI ALTFEL!

 Continuă să bombăne, în timp ce o curăţă, îi şterge de sânge unghiile de la mâini. Când termină, îi leagă mâna stângă şi piciorul stâng de marginea patului, cu o bucată de pânză albă. I se pare că patul este rotund.
 A, uite, iar agaţă o pungă din aia de cârlig!
(…) Infirmierul împinge scaunul cu rotile cale de două coridoare, în sus şi în jos, pentru că ea să poata vedea încă o dată pavilionul în care a fost până acum, după care coteşte spre camera personalului.
 Despărţire.
Încearcă să pară prietenoasă, dar gândul despărţirii îi umple, neaşteptat, ochii de lacrimi.

VAI, DOAMNĂ WESENDAHL, BUCURAŢI-VĂ CA AŢI SCĂPAT CU BINE! TREI SĂPTĂMÂNI LA TERAPIE INTENSIVĂ NU SUNT CHIAR DE COLO!
 Terapie intensivă?
 Aproape că aude iar zăngănit înăuntrul capului ei. Se gândeşte: de ce o fi ajuns oare aici, n-o fi chiar degeaba.

 Povestea romanului este în mare parte experienţa autoarei înseşi. Asemenea protagonistei, Kathrin Schmidt vine din Germania de Est, aparţine unei generaţii a cărei viaţă a fost influenţată de socialism şi, mai târziu, de reunificarea Germaniei. La fel ca Helene Wesendahl, autoarea are cinci copii şi trăieşte în Berlin. În 2005, a suferit o hemoragie cerebrală, a intrat în comă, a parelizat parţial şi nu a mai putut să vorbească. Urme ale acestei traume teribile au rămas până astazi, căci Schmidt nu poate să scrie decât cu mâna stangă. Această carte, deopotriva roman existenţial şi ilustrarea literară a unor abilităţi recâştigate, reprezintă dovada că recuperarea ei ca scriitor a fost un succes. Kathrin Schmidt este, indiscutabil, una dintre vocile cele mai proeminente ale literaturii de limba germană de astăzi.

 (…) Zilele trec pe lângă ea mai repede decât poate ţine ea pasul, nu reuşeste să o ajungă din urmă pe nici una dintre ele şi să cadă apoi în pat cu sentimentul că i-a venit de hac. Îi scapă întotdeauna atunci când doarme, iar când se trezeşte din nou, trebuie să se străduiască să le prindă din urmă. Se întâmpla atâtea. Prea multe, îşi spune în gând, creierul ei se mişcă disperant de încet, faţă de cum zvâcnea înainte. Durează până când reuşeşte să înţeleagă ce i se spune. Probabil că acest hiatus de înţelegere durează doar câteva secunde, dar ea încă nu-şi dă seama, este îngrozită de fiecare dată de hăul care se cască interminabil între momentul în care i se spune ceva şi cel în care pricepe despre ce este vorba. Mai bine să intre în panică, decât să cadă în hăul ăla…
 …În mod ciudat, nu e atrasă de ideea de a folosi laptopul, se foloseşte de mâna stângă, ceea ce face ca ritmul scrisului ei să se suprapună într-o bună măsură cu cel al vorbirii ei. Prima încercare:

Seara pluteşte, un balon bătut de vânt
deasupra oraşului, în curţi
se odihnesc animalele răpitoare, care
amintesc de duşmănie, somnul,
îmbrăcat ca un cerşetor,
într-un jargon peticit….

 De unde a scos chestia asta habar n-are… a scris… pur şi simplu… cuvânt cu cuvânt exact ce i-a trecut prin cap, tot efortul ăsta atât de mare îi intră în oase, care, acum, îşi dă seama, încep să tremure, fără să le poată controla… Dar de cum îi vin următoarele cuvinte, tensiunea dispare… trebuie să scrie în continuare…

deasupra oraşului
barje de nori
încărcate cu funii de ceaţă,
de care am fugit….

Nici n-a observat că a intrat cineva în salon. Doctoriţa de serviciu se uită curioasă peste umărul lui Helene.

SUNĂ FOARTE BINE, NU, DOAMNĂ WESENDAHL? CE SCRIEM NOI ACOLO?
 Nu îi răspunde.
 I se pare o măgărie să i se bage cineva în suflet aşa.

…Silabă cu silabă, cuvânt după cuvânt, frază după frază – toate exersate cu mare efort, cu furie, dezamăgire şi disperare, mişcare după mişcare, pas cu pas, tresărire după tresărire – toate repetate la nesfârşit, cu încrâncenare, jenă şi lacrimi – Helene îşi caută înainte de toate cuvintele rătăcite undeva în necunoscut. Apoi îşi reface, piesă cu piesă, puzzle-ul vieţii, îşi regăseşte lumea interioară, soţul, copiii, aventurile, dezamăgirile, gândurile, cariera de scriitoare, dar şi lumea exterioară în care şi-a dus viaţa înainte de accident – Germania de Est de dinainte şi imediat după căderea Zidului.

Trecutul se încheagă din nou, val după val, mergând tot mai mult departe înapoi, frânturi mai mici sau mai mari, pe care ea le scoate la lumină. Sau cam aşa ceva. Niciodată nu şi-a petrecut atâta timp scormonind prin memorie. Nu merge rău, îşi spune ea, doar ultimele săptămâni, luni, dinainte de evenimentul care, în cele din urmă, a scos la suprafaţă ceea ce se afla mai profund înăuntrul ei, nu îi sunt accesibile decât fragmentar, presupusa ei hotărâre de a pleca de acasă îi şedea stingheră în minte, fără să mai atragă nimic altceva în jurul ei. O fi vrut să o ia pe Lottchen cu ea sau nu? Sa fi mers până acolo încât să plănuiască să vânda casa? Sau renunţase poate la hotărârea ei? Anevrismul a venit ca un fulger care i-a carbonizat toate frământarile sau ajunsese deja la o concluzie? La ceva care, văzut din perspectiva zilei de azi, i-ar intuneca sau, dimpotrivă, lumina restul vieţii, ceva nu voia nici în ruptul capului să îi fie luat? Cum rămăsesera lucrurile între ei, care fusese ultima lor luare de poziţie unul faţă de celălalt? De ce Matthes nu spunea nimic despre asta? Nesiguranţa îi tulbura vederea. Nu are habar dacă va fi în stare să se concentreze destul şi să aibă puterea de a-l întreba despre acest lucru.

DACĂ A AJUNS ACUM O HANDICAPĂ?…

Roman al (re)devenirii, născut din experienţa personală a autoarei, N-AI să MORI este, de fapt, o evocare a vieţii fiecăruia dintre noi, cu tot ceea ce ne mişcă pe fiecare în singurătatea şi unicitatea vieţilor noastre. Cu întrebările şi cu convingerile care ne însoţesc întotdeauna. Cu tot ce au strâns în noi, cu tot ce bănuiam că am uitat, dar stim că zace undeva în sufletul nostru, cu tot ce sperăm pentru viitor.

…În lumina asta de amurg se vede, deodată, în mijlocul verii, stând pe balconul casei din strada Arder, sprijinindu-se de balustrada balconului. Îsi stinge ţigara. Se uită împrejur, crede că cineva a tras cu praştia în ea şi a lovit-o drept în cap. Nici urmă de durere. (ÎNCĂ NICIO URMĂ DE DURERE…) În faţa ochilor ei lumea se hăcuie în scene care parcă fug fiecare într-altă parte.
I se înmoaie genunchii.
Se opune cu toate puterile şi reuşeşte să coboare treptele.
 Matthes e în camera de zi, citeşte. Ea se aşază încet în fotoliul care se află lângă cel în care stă el, se uită întrebător la ea.

O să MOR, spuse ea, cu glas stins.
N-AI să MORI, îi spuse el, la fel de încet.

 Bestseller Der Spiegel
Premiul Cărţii Germane 2009
 Roman publicat în 12 ţări.