Alina Purcaru despre Mieko Kawakami: „Osaka–Tokyo: ruta libertății”

În Povești de vară, roman care a făcut senzație mult în afara granițelor Japoniei, Mieko Kawakami întoarce pe dos toate clișeele despre modul de viață al femeilor din țara sa, construind o imagine complexă, ireverențioasă despre dorințele și puterea acestora, pe de o parte, și despre limitările, condiționările și prejudecățile care le blochează alegerile, pe de altă parte.

Citește un fragment în avanpremieră din „Povești de vară” de Mieko Kawakami

Romanul este construit în două părți. Începutul nu are niciun preambul care să îndulcească descinderea într-o poveste aspră – cronica brută a unor vieți călite de efort și lipsuri. El expune frontal indicii ale precarității, semne care, cel mai adesea, fixează nu numai condiția unor indivizi, ci chiar șansele pe care le au în viitor. Povestea e spusă de Natsuko, o femeie tânără, cu un trecut marcat de abandon, sărăcie, munci epuizante și nesiguranța zilei de mâine. Natsuko visează (și chiar va reuși) să aibă o altă viață și să trăiască din scris.

Foarte interesant este și peisajul social, contrastele dintre Tokyo și Osaka, jocul dialectelor.

Prima parte a romanului, plasată în cartierul din Tokyo în care trăiește Natsuko, acoperă vizita surorii acesteia, Makiko, într-o perioadă toridă, care dublează, în planul atmosferei, tensiunea sufocantă ce se înstalează când cele două ajung să vorbească despre viețile lor de acum și despre trecutul comun. Makiko este animatoare într-un bar din Osaka, și viața nu e deloc blândă cu ea. Își crește singură fiica de 12 ani, Midoriko, și încearcă din greu să țină existențele amândurora pe linia de plutire. Motivul pentru care a venit la Tokyo, împreună cu Midoriko, este ca să viziteze o clinică pentru mărirea sânilor, o intervenție care i-ar crește câștigurile ca animatoare. Decizia ei însă, la care se adaugă absența din viața fiicei din cauza orelor epuizante de muncă la bar, îi provoacă adolescentei un puseu de revoltă, așa că Midoriko refuză orice formă de comunicare verbală. Întâlnirea dintre cele trei, într-un astfel de context, instalează un câmp de tensiune asemănător atmosferei încărcate de dinaintea unei furtuni, iar deznodământul vizitei e la fel de eliberator ca șiroaiele unei ploi de vară, care lasă aerul cu mult mai respirabil.

Citește și: Alina Purcaru despre Hilary Mantel: „O foarte fină cunoscătoare nu doar a istoriei, ci a unor dinamici psihologice de mare adâncime”

Partea a doua a cărții, plasată într-o altă vară sufocantă, dar zece ani mai târziu, se concentrează pe dilemele lui Natsuko, acum autoare publicată, care își chestionează parcursul și se gândește la alegeri dintre cele care schimbă cursul unei vieți. Fiind o femeie singură, care nu găsește plăcere în viața sexuală și nici nu își dorește o relație, Natsuko recunoaște că și-ar dori, totuși, un copil. În Japonia, fertilizarea in vitro nu e o practică accesibilă decât cuplurilor căsătorite, iar ca femeie singură nu îi rămân foarte multe soluții. Discuțiile despre responsabilitatea de a aduce pe lume un copil, despre alegerea între copii și carieră, mai ales în cazul mamelor singure, fără venituri sigure, ocupă un spațiu amplu, saturat de nuanțe, în această a doua parte a cărții.

O carte luminoasă, plină de curaj și de luminoasă energie a schimbării.

Portretul lui Natsuko, frământările ei interioare, dialogurile cu prietene cu alegeri foarte diferite dinamizează foarte mult narațiunea: deși pare că nu se petrec foarte multe, suntem imersați într-un conținut atât de bogat, încât senzația e de participare la un film plin de posibilități deschise, în care fiecare își primește, din mers, analiza. Foarte interesant este și peisajul social, contrastele dintre Tokyo și Osaka, jocul dialectelor (care, din ceea ce scriu comentatorii avizați, e mult mai vizibil în japoneză decât în traduceri), dar și suita de limitări și provocări cu care se confruntă femeile din acest roman, indiferent de mediile prin care se mișcă. Că sunt simple angajate în baruri sărăcăcioase din Osaka sau scriitoare afirmate, toate au parte de porția amară, ajustată după mediu și context, de sexism și agresiuni. Uneori fizice, alteori în plan simbolic, iar firul narativ, ordonat de vocea lui Natsuko, pune în lumină cu luciditate toate aceste abrazivități de care femeile sunt nevoite să se apere constant, în societăți care conservă încă impulsuri misogine.

Citește și: Alina Purcaru despre Deborah Levy: „Labirinturi în soare”

O carte luminoasă, plină de curaj și de luminoasă energie a schimbării, Povești de vară e o altfel de descindere în Japonia zilelor noastre, una ireverențioasă, dar plină de emoție și căldură, propusă  de o scriitoare tânără, care și-a adjudecat deja distincții majore: Premiul Akutagawa, Premiul Tanizaki și Premiul Murasaki Shikibu. Pentru mine, lectura acestui roman sigur nu a însemnat o simplă întâlnire de-o vară, ci conexiunea puternică, rară chiar, cu o autoare admirabilă.  

DESPRE ALINA PURCARU

Alina Purcaru (n. 1982) este scriitoare și publicistă. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti, are un masterat în Teorie literară și Literatură comparată, obținut la aceeași Universitate, a lucrat în presa cotidiană şi a publicat constant cronici de carte şi articole în reviste culturale prestigioase: Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca, Suplimentul de cultură şi Noua literatură.  

A debutat cu volumul de poeme rezistență (Editura Cartea Românească, 2016), urmat de al doilea volum de versuri, Indigo (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) şi coordonatoare a trei volume colective: Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom, 2014) și 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017) și Un secol de poezie română scrisă de femei (împreună cu Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019).

A  scris și două cărţi  pentru copii, Catrina și marele Domn Somn şi Un unicorn în muzeul de oase (ambele cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, publicate la Editura Cartier, 2017). Este prezentă cu poeme și eseuri în reviste literare și în mai multe volume colective: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte la Editura Polirom, 2017), Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, coordonată de Cosmin Perța (Editura Paralela 45, 2018),  Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti (volum coordonat de Oana Zamfirache, Editura Curtea Veche Publishing, 2019), Arta revendică rii. Antologie de poezie feministă (volum coordonat de Medeea Iancu, Fractalia și LitFem, 2020) și Izolare (volum coordonat de  Alexandra Rusu, Nemira, 2020). 

 În 2018 a participat la un workshop de traducere de poezie organizat de ICR Stockholm, iar poemele ei au apărut în revista suedeză Lirykvänen. Grupaje traduse în limba maghiară au apărut și în două publicații din Ungaria ÚjNautilusși Prae. Este membră PEN şi, în prezent, face parte din redacţia  revistei Observator cultural. 

Despre Mieko Kawakami

Mieko Kawakami este autoarea bestsellerului internațional Povești de vară, care a fost declarat New York Times Notable Book of the Year și a fost selectat de revista TIME printre cele mai bune 10 cărți ale anului 2020. Kawakami s-a născut în Osaka și și-a făcut debutul literar ca poetă în 2006, publicând prima nuvelă, Egoul meu, dinții mei și lumea, în 2007. Scriitura ei se distinge prin calitățile poetice și prin analiza atentă a corpului feminin și a unor probleme de etică și dileme ale societății moderne. Cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi și publicate în întreaga lume. A primit mai multe premii literare de prestigiu în Japonia, printre care Premiul Akutagawa, Premiul Tanizaki și Premiul Murasaki Shikibu. Locuiește în Tokyo.

Despre Povești de vară

Într-o dimineață fierbinte de vară, într-o suburbie sărăcăcioasă din Tokyo, facem cunoștință cu trei femei: Natsuko, în vârstă de treizeci de ani, sora ei mai mare, Makiko, și fiica adolescentă a acesteia, Midoriko. Makiko, care-și câștigă existența ca animatoare, este îngrozită de efectele înaintării în vârstă, așa că a venit la Tokyo să-și facă o operație de mărire a sânilor. Midoriko a hotărât de curând să nu mai vorbească, simțindu-se incapabilă să facă față simultan transformărilor prin care trece corpul ei și obsesiei materne. Tăcerea ei domină apartamentul dărăpănat al lui Natsuko, reprezentând un catalizator pentru eforturile celor trei de a-și depăși anxietățile și de a ajunge la o relație funcțională. Opt ani mai târziu, Natsuko, acum scriitoare, face o călătorie în orașul ei natal, rememorând vara aceea și trecutul familiei sale în timp ce-și înfruntă viitorul nesigur.

Citește și: Bestsellerul săptămânii pe Litera.ro: „Povești de vară” de Mieko Kawakami

În Povești de vară, Mieko Kawakami zugrăvește un portret radical și intim al unor femei obișnuite din Japonia contemporană, descriind traiectoriile impresionante ale celor trei eroine într-o societate care nu le dă nici o șansă.