A.J.R. Waterston
Bedros Horasangian: „Jia Tolentino și Oglinda care deformează”
Despre feminism și antifeminism, despre misoginism și sexism, inteligență și umor, despre încrederea de sine și refuzul clișeelor, despre lumea internetului care ne schimbă obișnuințele și risipește prejudecățile, despre rochiile de mireasă și păstrarea numelui după căsătorie, despre copii și (ne)fericire și despre alte încă multe, adiacente, astfel de teme și abordări va fi vorba în cartea ce ni se pune în față.
Ar fi avantajați, pentru multele subiecte polemice de mare actualitate prin toată lumea, cei care, cât de cât, sunt la curent cu viața publică americană. Cu personajele care populează spațiul public, media și rețelele de socializare. Unde dispar multe inegalități și se creează alte ierarhii. Democrația libertăților de pe Yahoo și Twitter sau Facebook a creat un alt univers, o altă realitate. În care femeile – și nu doar ele – își pot exprima aspirațiile, exhiba frustrările, striga nemulțumirile sau se pot revolta. Altfel sigur că știm cine sunt și tot ce fac alde Jane Fonda, Hillary Clinton și Kim Kardashian – a devenit publică în aceste zile, când pe la noi miroase a primăvară, știrea că divorțează de forțosul rapper Kanye West, dincolo de cei patru copii ai lor și de banii care se învârt în jurul faimei, care nu ține loc de armonie conjugală, dacă aceasta e să nu mai fie –, ce a pățit Monica Lewinski sau Britney Spears, cum se îmbracă Winona Ryder și Gwyneth Paltrow, cine erau femeile din echipa lui Donald Trump și cine sunt cele din preajma lui Joe Biden.
Citește și: Bedros Horasangian: „Trăind cu zeii” și Neil Mac Gregor
Idealul feminin nu se exprimă doar prin excentricitățile lui Paris Hilton, nici doar prin taioarele alb-negru făcute de Christian Dior pentru Jackie Kennedy sau prin nefericirea conjugală a lui Lady Di. Idealul poate fi în fiecare femeie dintre noi, de lângă noi. Să nu ne mai temem de nimeni și nimic. Căci, altfel, totul se află, totul se consumă, totul se transformă. Chiar și în viețile femeilor, nimic din ce a fost nu mai este.
Și totuși ceva tot este, ceva tot va fi. Nu este ușor de deslușit, cu și fără prea multe interogații, cu sau fără nici o oglindă la îndemână. Colecția în care apare volumul Oglinda care deformează. Reflecții despre autoamăgire (Editura Litera, 2020, traducere din limba engleză de Irina Bogdan) se numește „IQ230“. Este o colecție care se adresează, cum precizează pagina de gardă – unde de obicei autorii dau autografe –, celor ce pun întrebări despre lumea din care fac parte și în care psihologia, filosofia, știința și sociologia vorbesc pe înțelesul tuturor. Cum eu personal nu știu ce IQ posed, am purces la o simplă căutare pe net înainte de citi o carte care are ca siglă a colecției un IQ neverosimil. Și ce explicații am găsit! Nu e o rușine să nu știi, e rușinos să nu vrei să știi, ne bătea la cap un prof de matematică de la Liceul Spiru Haret, care impunea respect fără să țipe și urle la noi, cum făceau alții. Aș zice cu mintea de azi, când sunt mai în vârstă decât domnul profesor Manolescu – înalt, voinic bine, ducea ditamai catalogul cu două degete, nu se grăbea niciodată, un bun exemplu de a te comporta civilizat sub toate aspectele –, că avea un IQ peste medie. Este o supoziție doar. Dar iată ce am găsit eu pe net – repet, înainte de a parcurge împreună o carte care, evident, atrage prin titlu și prin provocările induse.
Iată ce am găsit pe net la o simplă căutare „ce este IQ?“Ca să fie clar, notez aici. IQ (Intelligence Quantient) reprezintă măsura inteligenței unei persoane printr-un număr rezultat în urma susținerii unui test standardizat, raportat la vârsta cronologică a individului. Marea majoritate a oamenilor se situează undeva în jurul valorii de 100 (interval 90–110), având o inteligență medie. (Cam așa e bine și cu glicemia, nu știu dacă are vreo legătură cu inteligența, dar știu bine că un consum excesiv de dulciuri și gluten duce la depășirea acestor cifre ale normalității. Deci evitați dulciurile prea dulci, mai bine un măr acrișor decât o baclava însiropată.) O valoare peste 120 este considerată inteligență superioară, iar de la 130 în sus vorbim deja despre o supradotare cognitivă. (În materie de glicemie, un astfel de indice – repetat măsurabil – deja e considerat diabet, adică boală. Ceea ce nu e prea bine, oricât de inteligenți ne-am dovedi, cu un IQ care să facă vecinele să te arate cu degetul. „Ai văzut, dragă, ce IQ mare are?“, „Lasă, dragă, nu asta, IQ-ul, e important, ci să fie drăguț cu tine, dacă are Porsche decapotabil, are și un IQ bun, nu?“ În sens invers, un IQ de 75–85 exprimă un intelect limitat – „Cum, dragă, mă face proastă? Ei, asta-i bună, dă-te-n pisici, zău așa, și abia m-am tuns!“ –, în timp ce un IQ sub 70 arată existența unui retard în funcționarea cognitivă. Aici nu mai facem glumițe, pentru că nu mai e râs, e loc pentru toți pe lumea asta. Și să fim generoși e chiar recomandabil, dincolo de orice fel de IQ.
Despre ce, deci, scrie Jia Tolentino? născută în 1988 în Canada, din părinți filipinezi, și apoi strămutată, educată și crescută în Texas – unde acum ninge de mama focului, e ger și frig rău de tot, de-au înghețat toate cele și sute de broaște țestoase au fost adăpostite într-o imensă sală de sport, de zici că mai bine în înghesuiala din troleibuzul 90 în zi de meci decât asemenea ger năprasnic. Aflăm mai multe din cele nouă eseuri/glose/paranteze/mărturii/analize cuprinse în prezentul volum. Jia Tolentino, care a scris și pentru The New Yorker (o prestigioasă revistă americană care te publică greu, dar pe urmă poți să trăiești o lună de pe urma unui articol – așa a fost boier Julian Barnes vreo doi ani, oare el ce IQ o fi având?), a studiat la Universitatea Virginia, a servit în Peace Corps în Kîrgîzstan și și-a dat masteratul în literatură la Universitatea Michigan. A mai fost editor la The Hairpin („primul meu loc de muncă în media“) și adjunct la Jezebel (nu-i nevoie să apelăm la IQ, ci la net, nici eu nu auzisem de aceste două publicații – „un blog micuț“, găsim explicația la pagina 206 –, azi website-uri, site-uri, ce-or fi, sunt câtă frunză și iarbă, cum se spunea pe vremea bunicelor, acum am putea spune „câte telefoane mobile etc.“), a mai scris și în The New York Times Magazine (asta da, altă mâncare de pește!) Grandland, Pitchfork și altele. Ni se mai spune, de către editorul român, că locuiește în Brooklyn, unde – un sfat cu IQ mare din partea mea – nu e chiar recomandabil să te plimbi după ora 23 pe bulevardele care duc spre poduri. O spuneau și Saul Bellow, și Henry Miller, cel care iubea mai mult Parisul, sudul Franței și California decât Brooklynul.
Deci despre ce este vorba într-o carte despre a cărei autoare Washington Post spune că ar fi „o Susan Sontag a noului mileniu“? O voce distinctă și apăsată. Despre femei și destinul lor, femei agresate, femei nefericite, femei ignorate, despre emanciparea lor care durează de peste două secole, despre lumea de azi, cu toate opțiunile ei multiculturale, se agită să pună în lumină Jia Tolentino adevărurile ce nu totdeauna sunt la suprafața unei lumi complexe. Precum cea de astăzi. Acea multilateralitate la care făcea apel mai zilele trecute Angela Merkel la reuniunea de la München a mai-marilor lumii de azi. Pentru ca fiecare femeie, bărbat, copil, bătrân sau membru al comunității LGBT, cu sau fără covid, să-și găsească locul. Autoperfecționare, alimentație, vestimentație, televiziune, experiențe proprii și exemple ciupite din „vălmășagul milionar“ (G. Bacovia) al lumii de azi sunt mixate de un spirit alert și bine ancorat într-o realitate în mișcare. Dacă privim și la noul executiv american, observăm că ceva se schimbă, avem de toate. Jia Tolentino – care a devenit și ea mamă – ne dă explicațiile necesare ca să pricepem mai bine lumea (americană) de azi. Prin prisma femeilor. Și cu un partener arhitect. Sau nu am priceput eu corect mesajul? Un mesaj patetic despre lumea reală de azi. Cui vrea să citească literatură de ficțiune i-aș recomanda Doamna cu cățelul de Cehov. Un volum de povestiri, apărut nu demult tot la Litera.
DESPRE BEDROS HORASANGIAN
Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.
Despre Jia Tolentino
Jia Tolentino scrie pentru The New Yorker. Crescută în Texas, a studiat la Universitatea Virginia înainte de a servi în Peace Corps în Kîrgîzstan și de a-și lua masterul în literatură la Universitatea Michigan. A fost editor la The Hairpin și editor adjunct la Jezebel, iar scrierile sale au apărut în The New York Times Magazine, Grantland, Pitchfork și în alte publicații. Locuiește în Brooklyn.
Credit foto: Cristina Venedict 
Credit foto: Cristina Venedict
Despre Oglinda care deformează
O tânără scriitoare examinează fracturile din centrul culturii contemporane cu vervă, inteligență și acuitate intelectuală. Pentru cititorii care s-au întrebat cum ar fi fost ca Susan Sontag să fi trăit în epoca internetului.
Jia Tolentino este o voce insolită a generației sale, care abordează în mod curent conflictele, contradicțiile și schimbările fundamentale ce ne definesc pe noi și epoca noastră. În această colecție sclipitoare de nouă eseuri intens originale, scrise cu o rară combinație de dăruire și talent, spirit și curaj, ea analizează în profunzime forțele care ne deformează viziunea, dând dovadă de o virtuozitate stilistică fără egal și de o impresionantă abilitate critică.
Despre Oglinda care deformează
Oglinda care deformează reprezintă o călătorie revelatorie, de neuitat, de-a lungul torentului de iluzii care curge imediat sub suprafața vieții noastre. O carte despre stimulii din jur care ne modelează și despre cât este de greu să ne vedem clar pe noi înșine prin intermediul unei culturi care se învârte obsesiv în jurul sinelui. În fiecare eseu, Tolentino scrie despre o „prismă“ culturală: apariția și evoluția coșmarului rețelelor de socializare; apariția înșelătoriei ca etos al mileniului; călătoria eroinei din literatură de la curaj la banalitate și apoi la amărăciune; visul punitiv al optimizării, care insistă că totul, inclusiv corpul, trebuie să devină mai eficient și mai frumos până în momentul în care murim.
Plină de umor și de capacitatea de a descifra și rezolva ceea ce pare imposibil de descifrat și elucidat, hotărâtă să-și trateze cititorii cu profundă onestitate, Oglinda care deformează este deja o carte clasică a celui mai prost deceniu de până acum.
Ce spun criticii despre Oglinda care deformează
„Este ușor să scrii despre lucruri așa cum îți dorești să fie sau cum îți spun alții că ar trebui să fie. Este mult mai greu să gândești singur, cu un minimum de autoiluzionare. Și este și mai greu s-o faci într-un moment ca acesta, când gândurile noastre sunt ținta unor manipulări fără precedent, a monetizării și supravegherii. Și totuși, Tolentino a reușit să spună multe adevăruri incomode în Oglinda care deformează – și într-un stil de invidiat. Este o carte ca o provocare plină de spirit, care ne va face pe mulți să ne uităm lung și atent în oglindă. Mi-a dat speranță.“ (Zadie Smith)
„Eseuri inteligente și impresionante.“ (Vanity Fair)
„O Susan Sontag a noului mileniu, o voce inedită a criticii culturale… Rămâne aproape de subiectele ei chiar și când se scarpină în cap și se întreabă de ce facem ceea ce facem. Încă mai bine: scrie minunat.“ (The Washington Post)
