Bogdan Alexandru Stănescu, despre Javier Marías: „Răul, așadar”

Asemenea multor altor spanioli trecuți de o anumită vârstă, Marías simte că are încă de rezolvat multe probleme legate de Războiul Civil și de perioada imediat următoare. Și, așa cum o face în multe dintre romanele sale, își va rezolva aceste probleme folosind pretextul spionajului sau al romanului de mistere. De data aceasta însă, spre deosebire de Berta Isla, nu mai e vorba de spionajul instituționalizat și pastișat după proza de gen (Greene, John le Carré), ci de un spionaj galant, care se degradează și se transformă într-unul „serios“, pentru a se întoarce în final asupra țintei inițiale.

Titlul romanului este împrumutat, în mod tipic pentru Marías, din Hamlet (”Thus bad begins and worse remains behind”), iar pânza de trădări, intrigi și răsturnări de situație este demnă de Shakespeare: Juan de Vere, tânărul narator al lui Marías, este asistentul lui Eduardo Muriel, celebru producător spaniol de film, având un singur ochi, trecut de ceva vreme de apogeul carierei. Suntem în 1980, iar Spania începe să trăiască furorile eliberării sexuale dinaintea terorii SIDA, mai ales că această perioadă coincide și cu relaxarea post-Franco și cu anticiparea legalizării divorțului.

Citește și: O carte pe zi: „Berta Isla” de Javier Marías

Pentru Muriel și generația lui, însă, tot ce se întâmplă are legătură cu războiul, mai ales evoluția profesională spectaculoasă a celor bănuiți de colaborare entuziastă cu regimul franchist. De Vere e angajat pe post de spion al antipaticului doctor Van Vechten, vizitator asiduu al casei Muriel, pe care acesta îl bănuiește că ar fi avut un comportament imoral în timpul demult apușilor ani ai războiului. În același timp, tânărul narator pornește o investigație pe cont propriu, în încercarea de a elucida cauzele comportamentului abominabil al stăpânului său față de mai tânăra lui soție. Spionaj politic versus spionaj „sentimental“: totuși, oricât de ireconciliabile, cele două se vor uni, pentru că asta e zona în care Marías se simte cel mai bine, cea a intrigilor, a secretelor murdare, a liniilor serpentinate și a anamorfozelor. Nimic nu e așa cum pare: nici eliberarea sexuală nu e aceeași pentru toți, nici pacea maritală, împlinită și tihnită nu poate ascunde decât tensiune, conflict și multă, multă mizerie ascunsă sub covoarele pufoase.

Citește un fragment în avanpremieră din „Așa începe răul” de Javier Marías

Jocul pe care-l pune în funcțiune Marías în ultimul său roman este cel dintre percepția importanței unui fenomen „istoric“ și contrapunctul său intim, o jonglare aparent ludică și superficială (etimologic vorbind) și straturile succesive de piele așezată pe structura internă a evenimentelor. Într-un final, o trădare în dragoste se dovedește a fi mult mai gravă în economia romanului decât mișelia repetată a unui colaborator franchist care obliga victimele regimului să i se supună sexual pentru a-și păstra sănătatea sau pe cea a apropiaților. Este și un roman perfect deschis, dat fiind că lasă neurmate căi pe care le transformă mai apoi în drumuri cu sens unic, înfundat. Dar ceea ce mi se pare mie a fi punctul de greutate al acestui roman stufos (cum pare să-i placă a scrie acum lui Marías) este meditația asupra succesiunii de Zeitgeist-uri în decursul câtorva decenii. E o presiune a timpului asupra oamenilor și asupra comportamentului lor în societate, ce nu poate fi pus exclusiv sub influența politicului. Oameni precum Van Vechten par a fi produsul unei esențe rare, picurate direct din venele acestui spirit al timpului: ei sunt pregătiți întotdeauna să cadă în picioare și să poarte orice fel de mască le-ar cere circumstanțele. De aceea Van Vechten e atât caricatură (din perspectivă morală, el pare „prea rău“, e iremediabil animalic, întreaga lui ființă pare subordonată libidoului insațiabil), dar și purtătorul acestei esențe a timpului, pare mecanismul libidinal prin care poate fi fentat Supraeul politic. De cealaltă parte, „chiorul“ Eduardo Muriel poartă în sine aceeași dualitate aparent ireconciliabilă: este tot caricatural, însă în aplicarea radicală a soluției morale în propria familie, și, în același timp, un dandy și un hedonist punitiv. Faptul că-și pedepsește soția de decenii întregi, că se transformă în prezența ei într-un mitocan greu de ghicit în restul timpului dă măsura unei maleabilități psihice greu de înghițit pe hârtia de turnesol a conduitei sale generale.

Însă dovada irefutabilă a sincerității acestui dispreț pe care-l nutrește față de propria soție este scena în care Marías îl așază pe De Vere în poziție de spion involuntar al propriului angajator, când acesta asistă, în plină noapte, la confruntarea semierotică dintre cei doi, la o respingere categorică și umilitoare din partea bărbatului. Dat fiind că tânărul și imoralul De Vere (caracterizarea tinereții din perspectivă morală naște cele mai bune pagini ale cărții) este puternic atras de Beatriz, raisonneur-ul acestui roman se vede pus în fața unei dileme profunde: ce poate naște atâta ură în sufletul unui bărbat încât să respingă timp de decenii o femeie atât de atrăgătoare, care-l asaltează noapte de noapte și care în mod evident îl iubește sincer? Aici intervine Marías, cel care descrie tinerețea ca fiind un tărâm al germinației imorale și care îi oferă acestui tânăr rezolvarea dilemei: se află pe scena unei piese unde prezentul e teritoriul unui rău incomparabil mai ușor de suportat decât mai răul trecutului.

Citește și: O carte pe zi: „Așa începe răul” de Javier Marías

Generația lui Muriel trăiește o groaznică mahmureală post-Franco: libertatea ce i se deschide dintr-odată în față pare câteodată îngrozitoare. Pe când cea a lui De Vere este una a posibilităților amânate și ignorate. Per total, romanul lui Marías este unul al impurității, al negării cauzalităților rudimentare, al negării moralității binare. Ceea ce pare a fi rezultatul unei fibre morale „malefice“ este de multe ori odrasla hazardului sau a neatenției, a grabei, a circumstanțelor. În același timp, Așa începe răul e un roman al dorinței, poate cel mai sexual dintre romanele lui Javier Marías, fără a fi însă unul senzual. Împreunarea e aici, în toate ipostazele, mecanică, prezentată parțial, ocultată de elemente ale unei scenografii menite să ofere cotloane pentru repetatele fornicații. De multe ori, cadrul este labirintic, ascunzând ochiului, dar lăsându-i spionului destule unghere în care să se ascundă, privind. Un roman înșelător, alunecos, digresiv și, mai presus de orice, tulburător.    

Citește și: Bogdan Alexandru Stănescu despre „Apeirogon”: Un roman „imposibil“

DESPRE JAVIER MARÍAS

Javier Marías, născut în anul 1951 la Madrid, este un prozator, eseist, traducător și jurnalist spaniol. Și‑a petrecut copilăria în Statele Unite, unde familia lui se refugiase în timpul dictaturii lui Franco. Prin intermediul tatălui său, filosoful Julián Marías, profesor universitar, a intrat în contact cu scriitori importanți ca Vladimir Nabokov sau Jorge Guillén. După revenirea în Spania, a studiat la Colegiul Estudio din Madrid, apoi a absolvit Facultatea de Filologie Engleză a Universității Complutense. Din 1983 predă cursuri de literatură spaniolă la Universitatea Oxford.

A publicat romanele Los dominios del lobo (1971), Travesía del horizonte (1973), El monarca del tiempo (1978), El siglo (1983), Bărbatul sentimental (El hombre sentimental, 1986), recompensat cu Premio Herralde, Romanul Oxfordului (Todas las almas, 1989), distins cu Premio Ciudad de Barcelona, Inimă atât de albă (Corazón tan blanco, 1992), pentru care a primit Premio de la crítica și IMPAC International Dublin Literary Award, Mâine în bătălie să te gândești la mine (Mañana en la batalla piensa en mí, 1994), răsplătit cu Premio Rómulo Gallegos și Prix Femina Étranger, Fața întunecată a timpului (Negra espalda del tiempo, 1998), trilogia Chipul tău, mâine (Tu rostro mañana, 2009), formată din volumele 1. Febră și lance (1. Fiebre y lanza, 2002), 2. Dans și vis (2. Baile y sueño, 2004), 3. Venin și umbră și adio (3. Veneno y sombra y adiós, 2007), Îndrăgostirile (Los enamoramientos, 2011), pentru care autorul a refuzat Premio Nacional de Narrativa, Așa începe răul (Así empieza lo malo, 2014), Berta Isla (2017), recompensat cu Premio de la crítica, Tomás Nevinson (2021). A scris de asemenea mai multe volume de povestiri, printre care Mientras ellas duermen (1990) și Când eram muritor (Cuando fui mortal, 1996), numeroase eseuri și articole.

În anul 1997 a primit Premiul Nelly Sachs, iar în 2000, Premiul Grinzane Cavour pentru întreaga operă.

Citește și: Bogdan Alexandru Stănescu: „Gabo. O poveste”

DESPRE BOGDAN ALEXANDRU STĂNESCU

Bogdan Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător și editor. Între 2005 și 2019 a fost coordonatorul colecției Biblioteca Polirom din cadrul editurii Polirom. În prezent este director editorial al editurii Pandora M din cadrul grupului editorial Trei. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), volum nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la editura Art volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural.

În 2017 i-a apărut romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom), recompensat cu Premiul pentru proză al clubului de literatură Nepotu’ lui Thoreau, Premiul pentru proză Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambery, Franța, ediția 2018, și ajuns pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură din același an. În 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută. Din 2012 este doctor în literatură cu teza Opera lui Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth.