Marius Chivu despre Javier Marías: „Amantul de la Operă”

Dacă aș crede în zodii, probabil că literatura lui Javier Marías (n. 1951) mi-ar plăcea încă și mai mult, de vreme ce amîndoi sîntem născuți în aceeași zi și probabil împărțim și același ascendent; dar admirația mea „ascendentă“ pentru proza acestui spaniol, care-și dispută titlul de cel mai respectat, premiat și tradus scriitor spaniol în viață, se bazează pe fraze, imaginație și idei, nu pe date, numere și astrograme.

Bărbatul sentimental, al cincilea roman al său apărut în colecția Clasici moderni Litera (după Berta Isla, Așa începe răul, Inimă atât de albă și Romanul Oxfordului), este și cel mai redus ca întindere și printre cele mai puțin cunoscute, dat fiind că a apărut în 1986, în prima perioadă de creație a acestui prozator precoce și prolific, care a scris primul său roman pe cînd era adolescent. Pentru cei care n-au dat încă de gustul literaturii lui Javier Marías, această carte ar putea fi o introducere potrivită:o poveste de dragoste cumva atipică, crescută dintr-un vis, desfășurată pe muzică de operă în ambianță de bar/restaurant și camere de hotel, după o schemă vag shakespeariană, fără efuziuni sentimentale (în ciuda titlului) și fără erotism, dar cu destulă dramă (se moare accidental, dar și voluntar) și, mai ales, cu mult stil. Seamănă cu o arie de operă, extravagantă și ca decor, și ca limbaj, și ca destin.

Citește un fragment în avanpremieră din „Romanul Oxfordului” de Javier Marías

Cei patru protagoniști se întîlnesc într-un compartiment de tren și se despart într-un hotel, dar povestea, desfășurată în trecut, este rememorată datorită unui vis nu doar „veridic și ordonat“, ci și premonitoriu, care întoarce prezentul în trecut și înapoi în prezent, închizînd un fel de cerc sentimental. Cel care narează povestea în decursul dimineții de după trezire este tînărul tenor Léon de Nápoles, aflat în plină ascensiune, care, în urmă cu patru ani, după ce urmărise în trenul dinspre Paris un triunghi de personaje misterioase, ajunge să se împrietenească cu ele într-un hotel de lux din Madrid, în săptămîna repetițiilor de dinaintea premierei lui Otello de Verdi: un bancher belgian, soția lui spanioloaică și însoțitorul acesteia, Dato, un fel de secretar angajat s-o însoțească pe femeie și să-i fie acesteia partener de discuții și de vizite la muzee în călătoriile pe care le fac împreună, în timpul cărora soțul are tot felul de întîlniri de afaceri. Femeia, pe numele ei Natalia Maur, este prezentă doar prin ochii bărbaților — frumoasă, inaccesibilă, tristă — și abia spre finalul romanului înțelegem natura aranjamentului căsătoriei sale, cînd gesturile aparent stîngace ale tenorului, care găsește în însoțitorul femeii un complice, formînd astfel împreună cu ei „un trio nedespărțit“, au repercusiuni fatale.

La nivelul analogiei cu personajele lui Shakespeare, dacă tenorul urmează să-l interpreteze pe Casio, atunci „distribuția“ simbolică nu poate fi decît următoarea: bancherul (Otello), Natalia (Desdemona) și Dato (Iago), într-o punere în scenă distorsionată ca un vis al unei dimineți de iarnă („acum nu știu pînă unde povestesc cele întîmplate și în ce măsură povestesc visul despre cele întîmplate, chiar dacă ambele lucruri îmi par aceleași“). Orice alt detaliu, în afara acestui vag sinopsis al confesiunii tenorului, riscă să dezvăluie prea mult din ceea ce se întîmplă/întîmplase între cele patru personaje; astfel că mă rezum să menționez că, în momentul prezent al visului, tenorul este ajuns din urmă și de o altă poveste a trecutului, la fel de dramatică, în care este implicată iubita de la momentul cînd tenorul o cunoștea pe soția bancherului. Un pasaj anume surprinde foarte bine dinamica misterioasă a pasiunii, apartenenței și abandonului: „De cele mai multe ori, nu știm cînd am fost aleși și nici cînd am fost părăsiți, nu doar pentru că aceasta are loc întotdeauna pe la spatele nostru, ci pentru că este cu neputință să identificăm momentul cînd se produc aceste răsturnări, la fel cum nu avem niciodată habar dacă însuși faptul că am fost aleși se datorează propriilor merite și virtuți, propriei și unicei existențe, intervenției decisive duse la capăt sau mai degrabă, pur și simplu, inserției întîmplătoare a cuiva în viața altcuiva“.

Bogdan Alexandru Stănescu, despre Javier Marías: „Răul, așadar”

Dar romanul nu este doar o meditație despre echilibrul fragil dintre obsesie și gelozie, despre constrîngerile loialității și inevitabilitatea trădării și a uitării, ci și despre singurătatea, dezrădăcinarea și vanitatea artistului mereu pe drumuri, nesatisfăcut în dragoste și înstrăinat de casă („excesiva împrăștiere și diversitate a vieții“ concurează „excesiva concentrare și monotonie“, rutina domestică a celor de rînd). În plus, artistul se confruntă și cu capriciile triumfului, și cu povara popularității, pe de o parte, cu orgoliile partenerilor de scenă (competiția), pe de altă parte, cu uzura timpului (decăderea), succesul fiind însoțit de angoase și obsesii. (Măcar în paranteză fie zis, partenerul de scenă al tenorului, un artist al cărui final de carieră îl face paranoic, este un personaj memorabil; la fel și bancherul belgian și soțul fostei iubite a tenorului – adică toate personajele secundare.)

 O carte pe zi: „Așa începe răul” de Javier Marías

Traducător în spaniolă din opera unor Hardy, Kipling, Conrad, Nabokov sau Faulkner și lector de literatură spaniolă la Oxford, Javier Marías este un mare stilist. Frazele sale lungi și stratificate și, totodată, elegante (cărora traducătoarea Lavinia Similaru le găsește forma ideală și în română), uzul vocabularului și subtilele referințe, toate acestea arată distanța dintre acest remarcabil prozator (căruia nu-i trebuie cine știe ce subiect pentru a scrie un roman bun) și majoritatea celor despre care ni se spune că ar trebui citiți neapărat.

DESPRE SCRIITORUL MARIUS CHIVU

Marius Chivu (n. 1978) este scriitor, cronicar literar, editor și traducător. A debutat cu volumul de poezie Vîntureasa de plastic (2012, premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România și revistei Observator cultural, ulterior tradus în franceză și reeditat).

A publicat jurnalele de călătorie Trei săptămîni în Anzi (2016) și Trei săptămîni în Himalaya (2012), volumul de proză scurtă Sfîrșit de sezon (2014) și cartea de interviuri literare Ce-a vrut să spună autorul (2013). A editat, printre multe altele, antologiile: Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (2013) și 111 cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română (împreună cu Radu Vancu, 2016), Singurătatea noblețele ei de Petre Stoica (2017), Conversații cu o moartă de Anton Holban (2005).

A tradus cărți de Richard Ford, Paul Bailey, Oscar Wilde, Lewis Carroll și Tim Burton.

Este redactor-editor al revistelor Dilema veche și Iocan (alături de Florin Iaru & Cristian Teodorescu), precum și realizatorul radio-emisiunii All You Can Read de pe www.UrbanSunsets.com.  Împreună cu Florin Iaru, ține din 2010 cel mai longeviv atelier de creative writing de la noi din țară.

DESPRE JAVIER MARÍAS

Javier Marías, născut în anul 1951 la Madrid, este un prozator, eseist, traducător și jurnalist spaniol. Și‑a petrecut copilăria în Statele Unite, unde familia lui se refugiase în timpul dictaturii lui Franco. Prin intermediul tatălui său, filosoful Julián Marías, profesor universitar, a intrat în contact cu scriitori importanți ca Vladimir Nabokov sau Jorge Guillén. După revenirea în Spania, a studiat la Colegiul Estudio din Madrid, apoi a absolvit Facultatea de Filologie Engleză a Universității Complutense. Din 1983 predă cursuri de literatură spaniolă la Universitatea Oxford.

Citește un fragment în avanpremieră din „Așa începe răul” de Javier Marías

A publicat romanele Los dominios del lobo (1971), Travesía del horizonte (1973), El monarca del tiempo (1978), El siglo (1983), Bărbatul sentimental (El hombre sentimental, 1986), recompensat cu Premio Herralde, Romanul Oxfordului (Todas las almas, 1989), distins cu Premio Ciudad de Barcelona, Inimă atât de albă (Corazón tan blanco, 1992), pentru care a primit Premio de la crítica și IMPAC International Dublin Literary Award, Mâine în bătălie să te gândești la mine (Mañana en la batalla piensa en mí, 1994), răsplătit cu Premio Rómulo Gallegos și Prix Femina Étranger, Fața întunecată a timpului (Negra espalda del tiempo, 1998), trilogia Chipul tău, mâine (Tu rostro mañana, 2009), formată din volumele 1. Febră și lance (1. Fiebre y lanza, 2002), 2. Dans și vis (2. Baile y sueño, 2004), 3. Venin și umbră și adio (3. Veneno y sombra y adiós, 2007), Îndrăgostirile (Los enamoramientos, 2011), pentru care autorul a refuzat Premio Nacional de Narrativa, Așa începe răul (Así empieza lo malo, 2014), Berta Isla (2017), recompensat cu Premio de la crítica, Tomás Nevinson (2021). A scris de asemenea mai multe volume de povestiri, printre care Mientras ellas duermen (1990) și Când eram muritor (Cuando fui mortal, 1996), numeroase eseuri și articole.

În anul 1997 a primit Premiul Nelly Sachs, iar în 2000, Premiul Grinzane Cavour pentru întreaga operă.