Marius Constantinescu despre Megan Campisi: „Mocirla fojgăitoare a istoriei”

Dacă este ceva care mă entuziasmează la ficțiunea istorică, nu e nici acuratețea documentării, nici galopul firului narativ către rezolvare, ci reconstrucția sinestezică a unei alte lumi. A unui timp pe care eu, pasagerul secolului XXI, nu am cum să îl cunosc decât reconstituit. A unui univers în care eu, cetățeanul reperelor concrete, nu pot intra decât de mână cu o călăuză. În acest caz, mâna scriitorului care modelează scenografia complexă a unei alte realități.

Deloc întâmplătoare folosirea termenului „scenografie“. Megan Campisi e o specialistă a teatrului, a scenei. Are un masterat luat la École Internationale de Théâtre Jacques Lecoq din Paris, premii și burse pentru dramaturgie, iar piesele sale au devenit spectacole pe ambele maluri ale Atlanticului. A fi, însă, un bun dramaturg nu garantează succesul ca romancier. Relația cu textul se înfiripă altfel, polifonia de voci trebuie substituită, dialogurile au o altă substanță din care capătă robustețe. În sfârșit, ambientul se generează diferit, bazându-se doar pe capacitatea semnului negru scris pe suprafața albă de a ridica lumi de culoare, piatră și senzație în mintea cititorului. Iar aici Megan Campisi este, din nou, specialistă. Debutul ei în proză, Devoratoarea de păcate, este una dintre cele mai convingătoare reinventări de atmosferă pe care le-am parcurs în ultimii ani.

Citește și: Marius Constantinescu despre Karl Ove Knausgård: „Lumea sub lentilă macro”

Pentru o pasionată a teatrului, revizitarea Angliei elisabetane, Angliei shakespeariene, este, firește, „plămada din care sunt făcute visele“, dar nu mai mult decât un pretext, un tablou în spectacolul mai amplu pe care îl imaginează: acela de a întinde, de la o culisă la alta, ciclorama unui secol și unui loc văzute la firul ierbii. Prea delicat spus. La coada vacii, mai degrabă. La talpă direct. Acolo unde noroiul, excrementul, flegma, scursura pătează iremediabil chiar și cel mai ales condur.

A fi „devoratoare de păcate“ în Albionul renascentist nu e o plăsmuire ficțională. Există dovezi ale acestei practici macabre în spațiul cultural britanic, cu reminiscențe până în secolul al XIX-lea. Practic, ritualul ocult cere ca o femeie din cele mai joase cercuri sociale (talpă, așadar) să se încarce cu păcatele unui muribund, mâncând de pe scândura coșciugului alimentele asociate fiecărei fărădelegi în parte. E o absolvire… digestivă și brutală, un soi de confesiune viscerală care îl eliberează pe osândit de bolgiile iadului, iar pe nefericita devoratoare o transformă într-un pântec chinuit perpetuu, un corp suferind, balonat, chinuit.

Mai mult decât pentru poveste, citești Devoratoarea de păcate pentru atmosferă și detaliu.

May, devoratoarea din cartea lui Megan Campisi, își depășește condiția și ajunge să își aștearnă ea singură cum va dormi. Implicațiile feministe, într-o perioadă în care women empowerment nu mai e de mult doar o sintagmă care dă bine, sunt parte din efectele colaterale ale romanului. La fel farsa istorică, în care autoarea pare să se răsfețe ironic, trecând măști de poveste prin fața chipurilor lui Henric al VIII-lea, Mary Tudor, Ann Boleyn și, finalmente, Elisabeta I. Harald, Maris, Bethany devin astfel personaje secundare care se desprind din conturul istoriei și se transformă în cețuri, ca într-un basm întunecat. La picioarele lor însă, Megan Campisi așterne o lume a senzorialității exacerbate. Bulucește imagini, exaltă duhori, aduce gusturi pe limbă și dă paginilor consistență de blană udă, de fulg de porumbel sau de metal ruginit.

Citește și: Marius Constantinescu despre Hanya Yanagihara: „Parfumul tare al suferinței”

Mai mult decât pentru poveste, citești Devoratoarea de păcate pentru atmosferă și detaliu. Pentru Londra nenumită, mocirloasă, leproasă și ciumată, pentru ritualuri controversate, festinuri pe lemnul sicriului, otrăvuri, leacuri, unturi, lături, buruieni și negreală sub unghii. Ce face Campisi mai bine decât să înalțe personaje și să răsucească acțiuni este să întruchipeze comunități, așezări, cetăți, sate, orașe în tot ce au mai fetid, mai maladiv. Britania ei, Britania secolului al XVI-lea, o fi având dantele la manșete și pudră în peruci, dar poartă paraziți în piele, carii împuțite în dantură, puroi în bube și jeg între degete. E aproape neliniștitor (ca să nu mai spun cât de angajant fizic!) să citești despre aceste furnicare umane ca niște cloace, în care nu dregătorii fac legea, ci puricii, șobolanii, mucegaiul și dejecțiile. O Anglie verde, proaspătă, reavănă? Nici pomeneală! E Anglia frustă și brutală a focarelor de ciumă, a noroaielor, măruntaielor, ploilor și bucatelor înspăimântătoare. E Anglia analfabetă, obtuză, aberantă, primitivă în care Will… e doar dorință. Viitor. Testament.

Megan Campisi orchestrează un veritabil banchet al ororilor, în care totul devine suprasaturat.

Iată de ce mi-a plăcut Devoratoarea de păcate. Mie, ca cititor, îmi apasă pe butonul de catapultare într-un timp, într-un ambient istoric pe care nu l-am cunoscut și nu vreau să-l cunosc decât prin ficțiune. Dar și atunci când îl cunosc, îl simt, îl gust, mi se prelinge pe șira spinării, îmi înfioară nările, îmi înțeapă ochii. Îmi revoltă stomacul, la fel cum ar face-o tocana de rândunele de mare pentru bârfă, carnea de cioară cu prune pentru defăimare, tarta cu creier de cocoș pentru iscodire sau capul de miel în lapte de oaie pentru siluirea unui copil. Excesiv? Poate.

Citește și: Marius Constantinescu despre Sandro Veronesi: „A scrie, a trăi, a scrie”

Megan Campisi orchestrează un veritabil banchet al ororilor, în care totul devine suprasaturat, usturat, pantagruelic trupesc. Cu stil, însă. Cu o remarcabilă stăpânire a limbii, a frazei, a lexicului nesfârșit (bine oglindit în traducerea Irinei-Marina Borțoi) și cu o voluptate copioasă de a stârni imagini organoleptice. Nu se mulțumește cu jumătăți de… porție. Se afundă și mai adânc în fibra timpului și a ritualului, de unde iese cu mâinile pline de stârvuri, poțiuni și mărăcini pe care îi dematerializează până rămân doar semne negre pe hârtia albă. Cartea se cere ea însăși devorată.

DESPRE MARIUS CONSTANTINESCU

Prezentator şi realizator radio-TV, a absolvit Școala Superioară de Jurnalism în 2001 și Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. Are un Master în Publicitate, obţinut la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi altul în Istoria Artei (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti). A lucrat în publicitate şi, după opt ani de radio (Radio România Tineret, Actualităţi şi Cultural), a descoperit televiziunea şi libertatea dată de jocul cu imaginea.

Carte de vizită sunt titlurile pe care le-a transformat în repere: Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj (TVR Cultural, TVR1, TVR2). Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, unde prezintă concertele transmise în direct şi realizează interviurile (exclusivităţi naţionale) cu cei mai importanţi artişti invitaţi.

A obţinut trei premii APTR, unul dintre ele pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care a devenit şi carte (Editura ART). În 2013 a publicat CORTEZ, un alt fel de biografie a celebrei mezzo-soprane Viorica Cortez (Baroque Books & Arts). În 2015, volumul a fost republicat în ediţie nouă la Editura Humanitas. Tot la Humanitas şi tot în 2015 i-a apărut şi Press Pass. Interviuri şi pagini de jurnal de la Festivalul Internaţional George Enescu, ediţiile 2011 şi 2013.

Cel mai recent volum este ROSÉ (Nemira, 2017). În prezent, Marius Constantinescu prezintă şi coordonează seria Interviurilor Enescu (TVR), prezintă şi realizează magazinul de arte VIZUAL (TVR3), semnează editoriale de art & lifestyle, este MC pentru evenimente culturale de anvergură şi susţine cursuri şi ateliere de perfecţionare pentru publicul matur. Anul 2018 i-a adus onorantul titlu de Ambasador Principal al celui mai ambiţios documentar despre biodiversitatea României, România Neîmblânzită, o producţie Off The Fence. Din 2019 este și editorialist al revistei ELLE.

Marius este căsătorit cu scriitoarea și jurnalista Ioana Bâldea Constantinescu și au împreună o fiică.

DESPRE MEGAN CAMPISI

Megan Campisi a absolvit Universitatea Yale și are un masterat de la École Internationale de Théâtre Jacques Lecoq din Paris. A primit premiile French Alfa și ADAMI pentru dramaturgie, iar piesele sale au fost puse în scenă cu succes în Franța, China și Statele Unite. În 2019 a primit o bursă de excelență Fulbright pentru a ține cursuri de dramaturgie la teatrul Tatbikat din Turcia. Devoratoarea de păcate (Sin Eater, 2020) marchează debutul ei ca romancieră. Locuiește în Brooklyn, New York, împreună cu familia.

Despre Devoratoarea de păcate

Anglia secolului al XVI-lea. Datoria unei devoratoare de păcate este să ia păcatele muribunzilor asupra ei și să le poarte cu sine până-n mormânt. Ea trebuie să asculte confesiunile acestora și să le devoreze păcatele, într-un ritual funerar complex, în care tuturor păcatelor, mai mici sau mai mari, le corespund anumite bucate. Întinată de păcatele altora, devoratoarea este evitată de toți și redusă la tăcere, trăind izolată la periferia orașului.

May Owens este o copilă orfană, în vârstă de paisprezece ani, a cărei principală preocupare este procurarea hranei de zi cu zi. Arestată pentru că a furat o pâine, ea este condamnată să devină devoratoare de păcate. Este o sentință nimicitoare, care îi schimbă peste noapte întreaga viață, dar îi deschide totodată multe uși. Și atunci când două dintre doamnele de la curtea reginei se îmbolnăvesc grav, May le ascultă confesiunile pe patul de moarte și începe să cerceteze un zvon teribil, abia șoptit pe coridoarele palatului.

Romanul Devoratoarea de păcate este o poveste captivantă despre trădare, putere, destinul femeii și strania libertate pe care ți-o poate oferi statutul de paria al societății – căci, așa cum va afla May, să fii un nimeni schimbă uneori totul…

Ce spun criticii despre Devoratoarea de păcate

„Un debut răsunător, impresionant… Imaginea tulburătoare a nedreptății, pictată de Campisi, este consolidată de inteligența, frustrarea și suferința lui May. Romanul acesta fascinant este un adevărat deliciu pentru adepții prozei feministe speculative.“ (Publishers Weekly)

„Un roman care amintește foarte mult de Povestea slujitoarei. În acest sens, transcende originile sale istorice, pentru a ne oferi o eroină modernă. De o imaginație debordantă și uimitor de contemporan.“ (Kirkus Reviews)

„O carte captivantă și întunecată, care privește distopic trecutul, dintr-o perspectivă tulburător de contemporană.“ (Emma Donoghue)

„Campisi conturează o poveste a datinilor străvechi, a superstițiilor sumbre și a puterii feminine… Recomand acest debut, un amestec original de mister și istorie alternativă, pentru admiratorii thrillerelor medievale, cu nuanțe folclorice ale lui Karen Maitland și cei ai romanului A fost odată un râu de Diane Setterfield.“ (Booklist)

„Devoratoarea de păcate este o surpriză încântătoare – Megan Campisi se folosește de istoria nedreptății patriarhale pentru a crea o poveste cu tematică feministă, bine documentată, despre abundența nesperată, judecată, intelect și supraviețuirea feroce.“ (Maria Dahvana Headley)

„Întâlnim o combinație între Numele trandafirului și Wolf Hall în acest roman strălucitor, fascinant. Megan Campisi invocă o versiune deformată, dar absolut delicioasă, a Angliei secolului al XVI-lea: Anglia dinastiei Tudorilor, văzută printr-o oglindă distorsionată. Eroina, o tânără fată transformată brutal într-o paria a societății, este conturată cu ingeniozitate și un realism tulburător. Megan Campisi a creat o poveste sumbră, intensă, plină de umor, personaje de neuitat și mistere adânci. Îți vrăjește mintea și sufletul deopotrivă, de la prima până la ultima pagină.“ (Jennie Melamed)

„Bogat în detalii imaginative și istorice, romanul Devoratoarea de păcate prezintă o poveste cu mistere, cu orori, dar, mai presus de orice, povestea unei femei care își redobândește puterea. Mi-a plăcut de la un capăt la altul.“ (Christina Dalcher)

„Devoratoarea de păcate de Megan Campisi: o poveste distopică despre o fată din Anglia secolului al XVI-lea, condamnată să devină o devoratoare de păcate, o femeie care nu poate fi atinsă, care nu poate vorbi și a cărei datorie este să asculte confesiunile muribunzilor și să mănânce alimentele care simbolizează păcatele lor, pentru ca sufletele acestora să poată ajunge în rai. Gândiți-vă la o combinație între Margaret Atwood și Umberto Eco, rezultatul fiind o lectură incredibilă.“ (Palm Beach Post)