Marius Constantinescu despre Pier Paolo Pasolini: „Roma pe care nu o mai poți vedea”

Cred că Roma este cel mai frumos oraș pe care l-am văzut. Are butoanele pe care cineva ca mine poate apăsa ca să i se potopească frumusețe peste toată ființa: arhitectură glorioasă, vegetație tropicală, surpriză la colț de stradă, artă cu toptanul, meteorologie prielnică, o bucătărie sănătos-tricolor-irezistibilă și oameni atinși de solaritatea cadrului. Roma este singurul oraș unde am plâns de prea bine, prea… mine.

În Roma, inclusiv periferiile sunt frumoase. Cartiere rezidențiale cotropite de grădini, străzi șerpuind printre vile, terase invadate de leandri, drumuri care conduc către mare, către Ostia și Fregene, sau către dealurile căptușite cu viță de vie, către Castelli Romani, Tivoli și Orvieto. Și dacă nu sunt frumoase, eu m-am învățat să le văd așa, pentru că fac parte din devenirile mele poleite cu nostalgie.

Pasolini este o personalitate enigmatică inclusiv atunci când ai citit și ai aflat multe despre el.

În Băieții străzii, învățul are dezvăț brutal. Roma pusă sub reflector de Pier Paolo Pasolini nu că nu e frumoasă, ci pare aproape respingătoare. E o aglomerație haotică și crudă, încă zdrelită de război, viermuind de oameni non-solari, oameni doborâți de munci, griji și propriile lor limite, oameni care se târăsc sub soarele feroce de la un reper la altul al zilelor mereu la fel. E o Romă a ghetourilor, o Romă a ex-mahalalelor luate pe sus de industrializare, o Romă a schelelor, maidanelor și ruinelor fără nimic glorios în ele. O Romă a Tibrului, dar nu vălurind romantic pe sub poduri cu statui, ci curgând mâlos și umflându-se toxic de la deversări chimice. În sfârșit, o Romă unde nu se face passeggiata și nu se sorb aperitive la lumina stelelor, ci unde se fură, se caftește, se minte, se înșală și, nu o dată, se mai moare. E Roma lui Crețu, Alduccio, Guriță, Chioru, în care bandele de băieți în pragul bărbăției induc un ritm al lor în arterele maghernițelor.

Nu e un roman al devenirilor, nici al metamorfozelor, ci o descriere panoramică a unei celule urbane, văzute bifocal.

Pasolini este o personalitate enigmatică inclusiv atunci când ai citit și ai aflat multe despre el. Figura lui, indivizibilă de rama politică, pe de-o parte, descrisă de controverse religioase, sexuale și etice, ar face oricând subiectul unui film… de Pasolini însuși. Unul excesiv violent, absurd și cathartic, în care justificarea se sustrage previzibilului. Evanghelia după Matei, Medeea, Decameronul, Povestirile din Canterbury și inclasificabilul, incalificabilul și inenarabilul Salò funcționează ca o aliterație gigantică, în care PPP aPasă Pedala Pătrunzătoare a Patimilor omenești și o Poartă Până la Paroxismul Pur.

Citește și: Marius Constantinescu despre Megan Campisi: „Mocirla fojgăitoare a istoriei”

Băieții străzii nu e un roman tipic. Nu pleacă dintr-un punct pentru a călători înspre altul. Mai degrabă, e o friză în mai multe scene, o succesiune de cadre pe o peliculă, legate între ele la nivel de personaje și de atmosferă, dar fiecare cu viața lui independentă. Nu e un roman al devenirilor, nici al metamorfozelor, ci o descriere panoramică a unei celule urbane, văzute bifocal. O dată prin ochii bandelor de mici delincvenți, băieții scăpați din familii disfuncționale, care se confruntă cu aterizarea forțată în viața adultă. A doua oară, prin ochiul regizorului care ridică aparatul de filmat pe macara, pentru a-ți da privirea de ansablu, tabloul întreg, atmosfera de la marginea orașului. Pentru protagoniști, marginea lumii înseși.

Când comice, când plate și, de câteva ori, dureroase, episoadele descrise de Pasolini pot da senzația unei căutări atât de tipicare a autenticului, încât se mânjesc de artificial. Nu sunt neapărat șocante ca fapt, în schimb provoacă sfruntat la nivel lingvistic. Pasolini desfășoară un concert al dialectelor, al specificității vocabularului acestor clase sociale adunate în fundăturile Romei de prin toate colțurile Italiei. De altfel, cartea este scrisă în proporție majoritară în romanesco, dialectul roman, care intră în coliziune și contaminare cu altele, până când iese o cornucopie a argoului, a realului oglindit în limbaj. O bucurie căreia Pasolini i se dedă voluptuos, un coșmar pentru orice traducător care vrea să redea pariul autorului în mod credibil.

Citește și: Marius Constantinescu despre Sandro Veronesi: „A scrie, a trăi, a scrie”

Versiunea în română semnată de Gabriela Lungu e cizelată, șlefuită și valorată în asemenea măsură, încât, nu o dată, rămâi în încrengătura ei, dorindu-ți să știi cum suna formularea originală, pentru a recunoaște, o dată în plus, travaliul meritoriu al interpretului. Aici, însă, mi se pare că zace și rezerva față de roman. Pasolini a scris o carte atât de ancorată local la nivel de cuvânt (ireverențios, frust, propriu), încât orice traducere, în orice limbă, devine un exercițiu paralel, aproape o a doua carte. Una care, dacă vrei să păstrezi toată polifonia, duce în umbră povestea, iar, dacă alegi calea univocă a simplității, își pierde exact ID-ul distinctiv. Peste toate se așterne lumina albă, violentă, mizerabilistă pe care Pasolini nu o precupețește în încercarea de a te face să vezi drumurile acestor băieți de la o felie de viață la alta, fără putința (știința?) de o schimba.

Citește și: Marius Constantinescu despre Maylis de Kerangal: „Chirurgie pe cord deschis”

Sunt și momente de o candoare și simplitate care îți fac pielea de găină. Acolo nu mai e nici artificiu de limbaj, nici regizor deghizat în prozator. E doar emoție pusă în cuvinte simple, cele care funcționează de fiecare dată. Scriu asta și nu îmi pot scoate din cap scena în care Marcello, un puști ghinionist peste care s-a prăbușit o școală, își contemplă sfârșitul iminent pe patul de spital: „- Aha, atunci chiar trebuie să mă duc! Chiar tre’ să mor… (…) – Noi te salutăm, Marcè, Tre’ să plecăm, c-avem întâlnire cu prietenii. (…) – Salutați-i din partea mea pe toți cei de la Donna Olimpia, dacă-i adevărat că io nu mă mai întorc… Spuneți-le să nu se supere prea tare.”

DESPRE MARIUS CONSTANTINESCU

Prezentator şi realizator radio-TV, a absolvit Școala Superioară de Jurnalism în 2001 și Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. Are un Master în Publicitate, obţinut la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi altul în Istoria Artei (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti). A lucrat în publicitate şi, după opt ani de radio (Radio România Tineret, Actualităţi şi Cultural), a descoperit televiziunea şi libertatea dată de jocul cu imaginea.

Carte de vizită sunt titlurile pe care le-a transformat în repere: Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj (TVR Cultural, TVR1, TVR2). Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, unde prezintă concertele transmise în direct şi realizează interviurile (exclusivităţi naţionale) cu cei mai importanţi artişti invitaţi.

A obţinut trei premii APTR, unul dintre ele pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care a devenit şi carte (Editura ART). În 2013 a publicat CORTEZ, un alt fel de biografie a celebrei mezzo-soprane Viorica Cortez (Baroque Books & Arts). În 2015, volumul a fost republicat în ediţie nouă la Editura Humanitas. Tot la Humanitas şi tot în 2015 i-a apărut şi Press Pass. Interviuri şi pagini de jurnal de la Festivalul Internaţional George Enescu, ediţiile 2011 şi 2013.

Cel mai recent volum este ROSÉ (Nemira, 2017). În prezent, Marius Constantinescu prezintă şi coordonează seria Interviurilor Enescu (TVR), prezintă şi realizează magazinul de arte VIZUAL (TVR3), semnează editoriale de art & lifestyle, este MC pentru evenimente culturale de anvergură şi susţine cursuri şi ateliere de perfecţionare pentru publicul matur. Anul 2018 i-a adus onorantul titlu de Ambasador Principal al celui mai ambiţios documentar despre biodiversitatea României, România Neîmblânzită, o producţie Off The Fence. Din 2019 este și editorialist al revistei ELLE.

Marius este căsătorit cu scriitoarea și jurnalista Ioana Bâldea Constantinescu și au împreună o fiică.

Despre Pier Paolo Pasolini

Pier Paolo Pasolini (5 martie 1922 – 2 noiembrie 1975) a fost un regizor de film, poet, scriitor și intelectual italian. Pasolini s-a remarcat de asemenea ca actor, jurnalist, romancier, dramaturg și figură politică. Pier Paolo Pasolini s-a născut în Bologna, ca fiu al lui Carlo Alberto Pasolini, locotenent în armata italiană, și al Susannei Colussi, profesoară de școală elementară. A început să scrie poezii la vârsta de șapte ani, influențat de opera lui Arthur Rimbaud, printre lecturile sale ulterioare numărându-se scrierile lui Dostoievski, Tolstoi, Shakespeare, Coleridge, Novalis.

După absolvirea gimnaziului din Reggio Emilia și a Liceului Galvani din Bologna, în 1939, a intrat la Facultatea de Litere a Universității din Bologna, pe care a absolvit-o în 1945. A debutat în 1942 cu volumul de versuri Poesie a Casarsa. Printre scrierile sale se numără romanele Băieții străzii (Ragazzi di vita, 1955), Una vita violenta (1959), colecția de povestiri Donne di Roma (1960), romanele Il sogno di una cosa (1962), Teorema (1968) și Petrol (Petrolio, apărut postum, în 1992). Filmografia sa cuprinde filme importante ale curentului neorealist italian: Accattone (1961), Mamma Roma (1962), Il Vangelo secondo Matteo (1964), Uccellacci e uccellini (1966), Edipo re (1967), Teorema (1968), Porcile (1969), Medea (1969), Il Decameron (1971), I racconti di Canterbury (1972), Il fiore delle Mille e una notte (1974), Salò o le 120 giornate di Sodoma (1975). Pasolini a fost asasinat în 1975 pe plaja din Ostia, moartea sa stârnind și în prezent controverse.

Despre Băieții străzii

Cu acţiunea plasată în Roma, în anii de după al Doilea Război Mondial, Roma cartierelor mărginaşe aflate în sărăcie şi lipsuri, Băieţii străzii spune povestea unui grup de copii, deveniţi adolescenţi, de la periferia societăţii. Trăind de pe o zi pe alta, Creţu, Caşu, Guriţă, Chioru, Alduccio şi prietenii lor duc o existenţă precară, având slujbe de ocazie, săvârşind furtişaguri mărunte şi prostituându-se. Personajele lui Pasolini străbat un itinerar picaresc, alcătuit din evenimente comice, tragice, groteşti.

Avându-şi rădăcinile în mişcarea neorealistă din anii ’50, Băieţii străzii este un omagiu plin de nostalgie şi de afecţiune adus unei întregi clase sociale aflate în pericol de a fi uitată. Cenzurat, criticat de specialişti şi blamat de publicul larg la apariţia sa, romanul lui Pasolini a fost, în cele din urmă, recunoscut universal drept o capodoperă a literaturii mondiale datorită forţei şi vitalităţii sale incontestabile.

„Pasolini a fost un artist şi un gânditor care a încercat nu să-şi rezolve contradicţiile, ci mai degrabă să le materializeze pe deplin.” (The New York Times)

„Pasolini era într-o permanentă căutare, întotdeauna deschis la moduri diferite de a privi lucrurile.” (Jytte Jensen, curator al retrospectivei Pasolini la Muzeul de Artă Modernă din New York)