A.J.R. Waterston
Bedros Horasangian despre „Mică istorie a științei”: „O plăcută lectură, fără prea multe bătăi de cap, care ne oferă o sumedenie de informații, date și explicații”
Știința ca știința, dar practica ne omoară, ca să zicem așa, schimbând teoria, care ne dă atâtea dureri de cap, cu știința, despre care nu știm mai nimic. Sau știam cândva, școala are și ea părțile ei bune, nu doar vacanțele. Sigur că o emisiune de televiziune cu Andreea Marin sau Oana Zăvoranu poate atrage mai mult interes din partea spectatorilor, care ar strâmba din nas dacă ar apărea pe neașteptate din neantul timpului Georges Cuvier – care Cuvier? – să le vorbească despre paleontologie – auleu! – sau – mai merge! – despre dinozauri. Exemple ar fi multe, dar avem la îndemână o simplă carte.
O plăcută lectură, fără prea multe bătăi de cap, care ne oferă mură-n gură o sumedenie de informații, date și explicații, care mai de care esențiale pentru fiecare dintre noi care utilizăm scrisul, cititul și gânditul ca mod de viață – Cine e pentru? Cine e contra? Se abține cineva? –, un discret apel la resursele memoriei și la tot ce am învățat (și am uitat apoi din greu) la școală se dovedește o cărticică – Doamne ajută, 500 de grame! – numită pe scurt, la concret și la obiect, cu subiect și predicat, cum aiurea-n tramvai se tot repetă azi, Mică istorie a științei (Editura Litera, 2021, colecția Carte pentru toți, traducere din limba engleză de Diana Murărașu).
Utilizăm trecutul nostru școlar ca o bună sursă de nostalgii și amintiri dintre cele mai plăcute. Momentele rele – o notă proastă și o chelfăneală acasă (cândva – azi exclus, te pomenești cu poliția la ușă că te-a reclamat fata cea mare etc.), o eliminare sau scăderea notei la purtare etc. – nu pot estompa toate cele – multe, multe – învățate și fixate într-o memorie care scade cu timpul. Scade, scade, dar tot rămânem cu ceva. Despre toate aceste minuni ale minții și vieții omenești de care în mod cert fiecare dintre noi am învățat la școală – cu mai mult sau mai puțin sârg/entuziasm – ni se livrează într-o carte care acoperă câteva mii de ani din istoria a ceea ce numim știință.
Bedros Horasangian: „O minune de album – ARTA. O istorie ilustrată, de la Litera, ca să fie clar!”
Așa cum iarna nu-i ca vara – decât dacă suntem șmecheri și schimbăm continentele, în Australia se face surf atunci când în Alpii europeni se face schi din greu –, nici cu știința nu e chiar ce mai știm din ce am învățat la școală. De ce tot insist pe acest aspect? Pentru că mai tot ce povestește William Bynum, cu calm, erudiție neostentativă, răbdare de dirigintă dispusă să accepte ieșirile unui elev care dă semne că iese din norma curentă a colegilor predispuși mai lesne să frunzărească Playboy decât să citească din Originea speciilor a lui Darwin – ?, ați uitat, am făcut la școală! –, acoperind o uriașă plajă de informații, am studiat cândva la școală. Nu e nevoie de studii înalte și strict specializate, nu e necesar să absolvim facultăți ce presupun un IQ peste medie ca să avem un cât de cât bagaj de minime cunoștințe din mai toate domeniile ce se aglutinează sub genericul „știință“. Că este vorba de matematică, fizică, astronomie, chimie, biologie, geografie sau geologie, toate acele materii pe care le făceam la școală. Mereu cu gândul la ora de sport sau dirigenție, mereu cu imaginația și visul la altceva decât la știința asta pe care mult mai târziu, poate, o pricepeam și o percepeam ca pe o mare minune a lumii. Și minții omenești. Bat câmpii? Da și nu. Căci de la vechii indieni, chinezi, babilonieni, greci am învățat multe.
Și în aceste luni de pandemie să ne aducem aminte măcar de jurământul lui Hipocrate, grecul care a pus bazele a ceea ce numim azi „medicină“: „Voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile și mintea, mă voi feri să le fac orice rău și orice nedreptate“. Sună bine, mai ales că e la modă să bombănim la adresa medicilor. Au trecut de atunci două mii de ani. Și în acești ani s-au pus bazele tuturor științelor, s-au descoperit tainele vieții și morții, s-au explicat atâtea și atâtea necunoscute din imediata noastră proximitate.
Dacă din geografia școlară am rămas cu deriva continentelor, că Madagascarul are capitala la Colombo, omul se trage din cimpanzeii pe care-i putem vedea în grădinile zoologice de pretutindeni, dacă din chimie avem în cap numele lui Berzelius sau Lavoisier și din fizică ne zbârnâie numele lui Newton – nu era oare rudă cu Olivia Newton-John, wow, ce tare! –, se pare că avem toate șansele să ne reîmprospătăm cunoștințele parcurgând – pas cu pas, pe îndelete – o carte mai mult decât simpatică. Bașca instructivă, ca să nu rămânem mască dacă vreun nepoțel te ia din scurt – „Ce părere ai, bunicule, despre Mendeleev?“ – și tu dai din colț în colț să-ți aduci aminte dacă a fost rusul acesta comunist în tabăra lui Lenin sau Troțki, mama lor de bolșevici! – și ești fără replică. Glumesc, desigur, cine nu știe ce a făcut Mendeleev? Hm, alt exemplu nu se putea găsi, să-l fi pomenit pe Faraday sau Maxwell, care s-au ocupat de electricitate și magnetism. Ba chiar soția lui Maxwell, o consoartă cu umor, la vreo chefuială cu excese bahice îi spunea savantului soț: „James, începi să te simți prea bine, e timpul să plecăm!“
Bedros Horasangian: „Totul despre Lenuța lui Briceag și Nea Nicu Ceașcă”
Tare de tot și cu științele astea, mai ales când ajungem să ne simțim bine cu mult „magnetism“ în preajmă. Bat câmpii? Nu aș zice că fac altceva decât face acest prof britanic care duce la capăt o recapitulare a celor multe-multe făcute la școală. Că este vorba de Copernic, Galileo Galilei – marele astronom –, Descartes – nenea acela cu cartezianismul – sau Isaac Newton – a stat sub un măr și s-a pomenit cu el în cap – de aici și vorba românească „pică pară mălăiață în capul lui nătăfleață“. Părintele chimiei este considerat un anume Lavoisier, care a dat numele oxigenului fără de care nu se poate trăi. Sigur că nu din cauza asta l-au ghilotinat conaționalii lui înfierbântați peste poate în timpul Revoluției Franceze, ci pentru faptul că era și preceptor. Adică aduna gologani din taxe pentru vistieria statului, dar oprea și o parte pentru el. „Auleo!“ am striga noi azi dându-l pe Lavoisier pe mâna ANAF-ului – sau e de competența ANI? –, doar că nu s-a dovedit că savantul francez ar fi sărit peste cal cu impozitarea.
Vreau să menționez faptul că William Bynum, în buna lui experiență de profesor cu tact, împănează toate savantlâcurile bine documentate cu povești/istorii dintre cele mai spectaculoase, care fac lectura cărții atractivă. Altfel ne-ar trece toate sudorile să deslușim cum vine socoteala cu găurile negre și Big Bangul, cu razele Röntgen și radioactivitatea sau cuanta de energie a lui Max Planck. Faptul că mai-marii lumii se întâlnesc la Glasgow preț de două săptămâni ca să discute despre schimbările climatice care produc atâtea necazuri majore – inundații catastrofale, incendii extinse, creșterea nivelului oceanului planetar, cutremure sau dezghețarea permafrostului – adică acel sol/subsol veșnic înghețat până acum care se moaie și tot ce e clădit pe el o ia razna, vezi ce se întâmplă în orașul Irkutsk din Siberia – este un semnal de alarmă că nu strică să știm ceva mai multe despre știința asta care pare atât de plictisitoare. Nu este, nici pomeneală. William Bynum n-o dovedește cu prisosință în Mica istorie a științei. O lectură pe cât de instructivă, pe atât de atrăgătoare. Să nu ne așteptăm însă ca viitoarea emisiune a lui Dan Capatos să fie despre electrodinamica cuantică.
DESPRE BEDROS HORASANGIAN
Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.
Despre Mica istorie a științei
Știința este fantastică. Ne spune multe lucruri despre spațiul infinit, despre cele mai mici organisme vii, despre corpul uman și despre istoria Pământului. Oamenii s-au ocupat mereu de știință, pentru că au vrut mereu să priceapă lumea și să îi stăpânească forța. De la filosofii greci ai Antichității, până la Einstein, la Watson și Crick și la oamenii de știință ajutați de computerele puternice de azi, bărbații și femeile s-au mirat, au examinat, au experimentat, au calculat și uneori au făcut descoperiri atât de importante încât am început să vedem lumea – și pe noi înșine – într-o lumină cu totul nouă.
Mică istorie a științei reface marșul științei de-a lungul secolelor. Cartea deschide o fereastră spre natura fascinantă și imprevizibilă a activității științifice și descrie emoția stârnită când descoperirile lansează o provocare la adresa ideilor cunoscute și acceptate.
Cu ilustrațiile sale minunate și stilul cald și accesibil, acesta este un volum pentru cititorii tineri și mai puțin tineri, deopotrivă.
„Unul dintre avantajele acestei istorii de mici dimensiuni este că desfășurarea impresionantă de realizări moderne are loc în timp ce secolele anterioare ne sunt încă proaspete în minte. În relatarea lui Bynum, mica istorie are dimensiuni impresionante…” (Wall Street Journal)
„O istorie fascinantă… pentru adolescenții curioși, dar și pentru cititorii adulți.” (Publishers Weekly)
