A.J.R. Waterston
Bedros Horasangian despre volumul „O privire spre Asia”: „Este mărturia unui diplomat de carieră și curiozitatea unui intelectual român căruia îi place să cunoască lumea”
Am călătorit cu toții prin lume, fiecare cum a putut și când s-a nimerit. Sau dacă a fost voie, știind bine că au fost perioade când popoare întregi – mai abitir, cei dincoace de Cortina de Fier a lui Churchill (mare pișicher, englezoiul acesta, mereu cu trabucul în gură, a știut să jongleze cu interesele propriei țări – ce e rău în așa ceva? „Anglia nu are prieteni, Anglia nu are dușmani, Anglia are doar interese“, cum lansa în Parlamentul britanic acum aproape 200 de ani un alt prim-ministru insular – Gladstone? Disraeli?) – au stat cuminte, sau mai puțin cuminte, acasă. În timp ce alții hălăduiau prin lume, precum Calistrat Hogaș prin Munții Neamțului, când încă nu erau la modă Antalya, Creta și Santorini.
Nu ai cum să nu sari de la una la alta, dacă ne vârâm nasul prin cărți doldora de geografie și în care istoria duduie. Prin Asia oricum se ajungea mai greu decât prin Munții Făgăraș, Retezat sau Piatra Craiului, pe care i-am tot bătut și răzbătut și eu prin anii ’60–’90 ai secolului trecut. Apoi, în 1989, a venit Revoluția – sau ce-o fi fost, căci la noi nimic nu pare sigur și definitiv, după cum s-a lăsat anul trecut cu un nou pupat Piața Endependenți și ne-am aciuat într-o binevenită Horă a Unirii pe bani europeni – și am început să (stră)batem și lumea. Și eu, și alți români, mai mult sau mai puțin verzi ca mine, am rămas uluiți pe unde ne-a fost dat să mai ajungem. Chiar și în China, Coreea și Japonia – acea Asie fabuloasă despre care va fi vorba într-o carte plină de povești, care mai de care mai năzdrăvane, cu locuri, peisaje, monumente fistichii și oameni aflați la mare-mare-mare distanță de Pădurea Grumăzeștilor, pe unde o ducea, din două în două săptămâni, nemuritorul Moș Nichifor Coțcariul, harabagiul – id est căruțașul – lui Ion Creangă, de la Târgu-Neamț la Piatra – și viceversa, of course! –, pe jupâneșica Malca, dedulcită la călătorii, fără să atingă Nepalul și India, după care tânjesc azi destule spirite prăduite ZEN de mitologii extrem-orientale și de oful marilor descoperiri. Cine n-a luat notă de povestirea lui Creangă, să facă bine s-o citească pe nerăsuflate. Cea mai erotică istorioară, în care la urma urmelor NU se petrece nimic – dar se poate consuma cu ajutorul imaginației noastre orice – și care ridică suspansul evenimentelor și prezumția de nevinovăție la rang de lege euroatlantică. Sau un basm cu tâlc din bogata literatură a îndepărtatei Asii.
Bref, nu mai mergem la Techirghiol, Băile Felix și Amara să facem împachetări de nămol, o zbughim prin Maldive, Zanzibar și Bora Bora, ca să stăm, pardon, în curul gol. E bine? E rău? E așa cum e, după voia și putințele fiecăruia. Așa am ajuns și eu să călătoresc prin lume, mai pe banii mei, mai oficial pe banii statului, cum s-a nimerit. Nu știu dacă la Atena sau NewYork, unde ne-a fost dat să ajungem în misiuni diplomatice, ne-am simțit mai bine decât în Piatra Craiului, la lacul Bucura sau prin Maramureșul unde dau buzna străinii să țâțâie la goticul din lemn care a dat turlele de la Ieud, Surdești, Rozavlea și acoperișurile de șiță în două ape, dar știu foarte bine că, peste tot pe unde am ajuns în România – ei da, ȘI a mea! –, am avut câte ceva de reținut. Cu asta rămânem, la urma urmelor, cu ce se fixează în bibilica fiecăruia, dincolo de taxele și impozitele pe care ne înghesuim să le plătim la fiecare început de an.
Curiozitățile unui diplomat de carieră
Și aici ne intersectăm cu o carte care mi-a atras atenția imediat, pentru că atingea interesul meu din ultimii ani pentru Orientul Îndepărtat. Și așa am ajuns să frunzăresc, apoi să citesc la pas, cătinel – ce cuvânt frumos, ca și șugubăț, ambele ieșite din uz – la un volum grosuț – peste 400 de pagini –, intitulat, simplu și la obiect, O privire spre Asia. Amintirile unui ambasador (Editura Litera, 2021, cu un cuvânt înainte al lui Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, ca o binecuvântare a Papei pe creștet la Vatican, când smerit spui șoptit Nihil sine Deo). Este mărturia unui diplomat de carieră și curiozitatea unui intelectual român căruia îi place să cunoască lumea. Să priceapă ce e cu ea, care pare – și în mod cert este – alta decât ce știa el din propria casă, locuință, bătătură.
Bedros Horasangian despre volumul „Recitindu-l pe Dostoievski – 200 de ani de la naștere”
Viorel Isticioaia-Budura (n. 1952, Oradea) este un diplomat de carieră specializat în problemele spațiului est-asiatic. Faptul că, pe lângă absolvirea Facultății de Istorie și Filozofie a Universității București, a studiat și la Facultatea de Limba și Literatură Chineză din cadrul Universității Nankai din Tianjin – am căutat pe o hartă, există ambele, găsim pe net și fotografii – a fost de bun augur. Și omul a știut să valorifice ce i-a oferit o biografie generoasă. Căci cunoștințele solide într-un anume domeniu oferă competență și autoritate, acolo unde pot apărea nu puține impresii și aproximări, ținând cont de multiplele jocuri și interese din zona politicului și diplomației. Nu deschidem o paranteză care ar putea aduce multe bombăneli, ci parcurgem cu seninătate lunga confesiune/mărturie/spovedanie a multidiplomatului recalibrat în postura de povestitor. Așa cum i-a fost dat domniei-sale, mai ales prin țările Asiei, un loc tare îndepărtat, nu doar pentru spătarul Milescu, Marco Polo și amiralul american Peary care și-a dus navele negre în rada portului Tokyo, lăsându-i pe japonezi cu gurile căscate.
Pentru sedentarii români care am fost, după cum bine și corect pune accentele necesare academicianul I.A. Pop, „Excelența Sa oferă cititorului câteva schițe literare, cu dialoguri abundente și inspirate care au drept pretext experiența de ambasador, lumea diplomatică, desele călătorii în China, Japonia, Coreea de Sud, India. Întâmplările acestea nu tulbură deloc ordinea mondială, nici nu dezvăluie secrete de stat sau internaționale ieșite din comun, ci sunt frânturi de viață autentică transpuse cu talent literar. (…) Stilul acesta nelaudativ și neostentativ, ca o pală abia simțită de amurg la Seul sau Kyoto [dar Dragomirna sau Hurezi cum o fi? – nota mea, BH], deschide inimile spre dorința de cunoaștere a tainelor unor civilizații profund diferite de cadrele noastre europene. Diplomatul Viorel Isticioaia-Budura devine în această carte prozatorul sensibil și rafinat capabil să ne explice, în mod necanonic, ce înseamnă farmecul unei lumi“.
Nimic de adăugat, q.e.d., cum ar veni.
Două amintiri chinezești
Mărturia prin timp și spațiu a diplomatului-călător ne-a făcut să plonjăm la rândul nostru în două amintiri chinezești. Una consumată printre mormintele împăraților Ming – răsfirate la distanță de ceva kilometri între ele – la vremea când eu, dornic să le văd musai (cu cărți din seria de la Meridiane cărate după mine), mă izbeam de dezinteresul și cerbicia colegilor scriitori înghețați de vântul rece al lunii decembrie, care voiau la hotel, unde ne așteptau mâncărică și băuturică din greu, că deh, eram oficiali români. Colegii mă înjurau că e frig și eu o tot țineam langa că sunt șapte situri. Nu pot să le reproduc reacția – bine că nu era și Mircea Dinescu printre noi! – vizavi de mormintele împăraților chinezi. Eu tot făceam poze cu un Zorki 4 la niște minuni pe care n-o să le mai văd niciodată.
A doua secvență, de care domnul ambasador Isticioaia-Budura nu a avut part în periplul său asiatic, s-a consumat pe aeroportul din Beijing, la întoarcerea în România. Cei patru membri ai delegației oficiale române au avut un tratament privilegiat, fiind poftiți înaintea grupului de turiști români, hiperîncărcați cu bagaje de varii feluri și mărimi. Cum noi nu aveam cine știe ce bagaje, am fost solicitați de multele doamne care alcătuiau grupul de turiști să mai preluăm câte o sacoșă de mână. Acum, după ce am vizionat numeroase filme documentare cu cărăușii de droguri prinși pe diferite aeroporturi, aș refuza o astfel de postură. Dar atunci, prin anii ’90, cum să nu dai o mână de ajutor unui compatriot? Și așa, regretatul istoric și critic literar Zigu Ornea și cu mine ne-am pomenit cu câte o sacoșă în plus. Doar că. Doar că Z. Ornea, pirpiriu și nu prea voinic de felul lui, s-a împiedicat de Dumnezeu știe ce – poate chiar de greutatea bagajelor de mână – și a căzut. Iar din sacoșa pe care o preluase s-o ajute pe turista română s-au răspândit pe jos zeci de periuțe de dinți cu pasta adiacentă lor. M-am repezit să-l ajut pe Zigu, să adunăm în patru labe de pe jos zecile de periuțe răsfirate, sub privirile ironice și hazul celorlalți călători, care râdeau de noi. Trebuie precizat că în fiecare dimineață, la hotel, administrația chineză punea câte un set nou de periuțe. Cum-necum, am trecut cu bine momentul, ne-am îmbarcat cu bine cu toții, noi, delegația Uniunii Scriitorilor, având niște locuri mai bune decât turiștii români. Care au apărut și ei cu tot calabalâcul de rigoare. Doar în reportajele din India și Pakistan mai văzusem o astfel de buluceală. Oameni, bagaje, lipseau doar niscaiva orătănii. Zigu s-a pomenit pupat frățește pentru căratul sacoșei. Și a venit clipa care ne-a lăsat mască. Cucoana cu sacoșa lui Zigu, voinică bine părea, a început să scoată de pe ea o haină lungă de piele, alta scurtă, câteva pulovere și cămăși de mătase naturală – precizare fudulă a proprietarei – și, când credeam că va ajunge la lenjeria intimă, a început să se desfășoare din cei treizeci de metri de perdele care-i acoperiseră tot corpul. Nici vorbă să fie plinuță românca noastră, zâmbăreață toată, i-a mai mulțumit o dată lui Zigu Ornea. Care, ca și noi toți ceilalți, rămăsese mut de uimire. De câtă ingeniozitate poate oferi poporul român. Sau de ce?
Mici fulgurații epice
Una peste alta, cartea lui Viorel Isticioaia-Budura, pe bune, este extrem de interesantă. Pe parte chinezo-asiatică, desigur. Unde am găsit multiple informații și notații de tot felul din activitatea unui diplomat cu un acut simț al observației. Percepe bine lumea din preajmă, simte ce poate spune, ce poate relata din multitudinea de oportunități pe care o lungă carieră i le-a oferit. Țări și culturi, popoare și civilizații îndepărtate ne devin familiare prin mijlocirea micilor fulgurații epice. Că este vorba de China sau Japonia, că este vorba de Nepal – o frumoasă escapadă la Katmandu – sau Herat, în Afganistan, unde nu ajunge prea multă lume.
DESPRE BEDROS HORASANGIAN
Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.
DESPRE VIOREL ISTICIOAIA-BUDURA
Viorel Isticioaia-Budura (n. 1952, Oradea), absolvent al Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea Bucureşti, și al Facultății de Limba și Literatura Chineză, Universitatea Nankai, Tianjin, R.P. Chineză, este un diplomat de carieră a cărui activitate a vizat mai ales spațiul est-asiatic. A fost ambasador, reprezentant cu însărcinări speciale pe regiunea Asiei, MAE (2018–2019), ambasador al Uniunii Europene în Japonia (2014–2018), șef al Departamentului Asia și Pacific, Serviciul European de Acțiune Externă, Bruxelles (2011–2014), ambasador al României în R.P. Chineză (2002–2011), ambasador al României în Republica Coreea (2000–2002), ministru-consilier la Ambasada României în Marea Britanie (1998–2000), director adjunct, Departamentul pentru ONU și organizații internaționale, MAE (1996–1998), ministru- consilier la Ambasada României în Japonia (1992–1996), șef de cabinet al prim-ministrului (1990–1992), atașat de presă la Ambasada României în R.P. Chineză (1985–1990), diplomat în MAE (1978–1985).
A primit numeroase ordine și distincții: Ordinul Soarelui Răsare cu Stea de Aur și Argint acordat de Guvernul Japoniei (2020), Medalia Ambasador al Prieteniei acordată de Asociația de Prietenie a Poporului Chinez cu Străinătatea (2011), Ordinul pentru merite diplomatice al Republicii Coreea (2002), Ordinul Cavaler al Serviciului Credincios acordat de președintele României (2000), Diplomatul Anului 2010, premiu acordat de ziarul Nine O’Clock.
De asemenea, are o bogată experiență didactică: Cursul de protocol și tehnici diplomatice, Masteratul de relații internaționale, Universitatea București (2020), MAE: curs de drept diplomatic pentru diplomații debutanți (1997–1998), SNSPA: curs postuniversitar de probleme regionale Asia–Pacific (1997–1998), Guest Professor la Universitatea Beijing de Studii Străine (2007–2011), Institutul Diplomatic Român, MAE: expuneri privind politica externă a UE și relațiile cu Asia (2018–2019), Colegiul de Apărare, MApN: expuneri privind politica externă a UE și evoluții regionale în Asia (2018–2021). Din 2019 este pensionar și locuiește, împreună cu soția, Tania, la București.
